Cuadratura cercului

Cuvânt înainte.

Indiferent de atitudinea cititorului faţă de această informaţie - serioasă sau sceptică – o persoană inteligentă, cultă şi civilizată ar trebui să cunoască esenţa acestei probleme, chiar şi numai pentru faptul, că ea constituie esenţa Concepţiei Cosmologice a strămoşilor noştri din timpurile preistorice. Însăşi abordarea acestei teme, ne vorbeşte despre necesităţile extrem de intelectuale ale unor oameni din acele timpuri îndepărtate, pentru că fiinţele cu gândire primitivă nu sunt obsedate de aşa subiecte. Asupra acestei teme s-au aplecat şi au studiat-o cele mai luminate minţi ale omenirii. Aceasta a şi fost unul din principalele stimule, care mi-a animat curiozitatea să studiez problema dată. Cuadratura cercului se face absolut necesară de ştiut pentru istoricii care insistă să descifreze mesajele marilor monumente ale antichităţii – temple, piramide etc. Indiferent de faptul, că e corectă această teorie sau nu, fară cunoaşterea esenţei ei, nu există nici o şansă de a citi mesajele monumentelor amintite. Eu consider aceasta teorie corectă. Pentru a pătrunde în esenţa ei, fiind istoric, am studiat profund fizica după cel mai prestigios curs de lecţii publicat în fosta URSS – „Curs de lecţii de fizică” în 9 volume de teoreticianul american Richard Feynman, şi după periodica ştiinţifică la obiect. Eu am comparat acest model cu fizica zilelor noastre. Modelul arhaic nu contrazice nici un rezultat experimental ale fizicii moderne. În opinia mea, el chiar elimină unele contradicţii fundamentale din fizica teoretică actuală.

            Voi încerca să prezint doar o schiţă a acestei concepţii cosmice arhaice. Problema este complicată, şi pentru a restabili pe deplin aspectul ştiinţific al modelului, cu dovezile şi suportul matematic necesar, se cere efortul mai multor specialişti în domeniul fizicii, matematicii, astronomiei, etc. Sper ca studiile prezente să provoace curiozitatea savanţilor ramurilor mai sus-menţionate ale ştiinţei.  

“Piatra filosofică – aceasta-i Cuadratura cercului, simbol al materiei primordiale, în care se prezintă legătura şi unitatea contrariilor”.1

Richard Feynman despre fizica teoretică modernă:

            “În teorie ceva nu se potriveşte; noi nu ştim dacă ea este adevărată sau nu; deşi noi deja ştim că ceva-i lipseşte, şi că în ea s-au strecurat careva erori. În timp ce noi ne roteam în jurul teoriei pentru a calcula efectul, experimentatorii (fizicia experimentală - G.J.) deja au mai descoperit ceva. Iată, acelaşi μ-mezon, sau muon. Dar noi nici până acum nu ştim ce-i el şi la ce poate fie de folos. Şi iarăşi, în razele cosmice s-au găsit o mulţime de particule „de prisos”.

Până în prezent (anii 1962-1964.-G.J.) ele sunt deja peste 30 la număr, dar legătura şi relaţiile dintre ele sunt încă dificil de înţeles, şi nu este clar ce vrea natura de la ele, şi care de care depinde”.[2]

            Cuadratura cercului nu este o problemă matematică, ea ţine mai mult de fizică, de ştiinţele naturale. Dar, din moment ce orice ştiinţă nu poate fi izolată de matematică, secundar, ea este şi o problemă matematică. Subiectul teoriei numite convenţional „Cuadratura cercului” sau „Ştiinţa sacră” se concentrează asupra noţiunilor de bază, fundamentale ale fizicii teoretice, aşa cum ar fi: fortă, masă, energie, miscare, spatiu, câmp, materie, particule primare, anihilare şi altele. Anume pe această ştiinţă empirică se bazează întreaga filosofie a lumii antice, care parvine din timpuri şi mai arhaice. Din ea rezultă o altă ştiinţă numită „Metafizica”, obiectul de studiu al căreia este realitatea situată dincolo de posibilitatea de experimentare fizică si măsurare. Dar, de fapt, fizica şi metafizica sunt un tot întreg cum e şi Natura, cum biologia, chimia şi psihologia sunt doar convenţional disciplini aparte.

Trebuie să spun, că în timpurile antice, ca şi astăzi, nu a existat o cunoaştere şi o înţelegere deplină a acestei ştiinţe preistorice, care s-a păstrat doar fragmentar. În antichitate au existat doar încercări de înţelegere şi recuperare parţială a cunoştinţelor pierdute. Din această cauză metafizica şi are un aspect cam mistic. Metafizica trebuie să se bazeze pe cunoaşterea fizicii şi a tuturor ştiinţelor naturale, altfel nu poate exista nici limbajul ştiinţific în care ar putea fi ea descrisă. Nici Pitagora, nici Platon, nici altcineva din antichitate nu au putut cunoaşte teoria Cuadraturii cercului în integritatea ei, ştiinţific argumentată, deoarece, ca atare, nu exista nici fizica ca ştiinţă. Dar ei au colectat toate cunoştinţele care puteau fi găsite în acele timpuri, au aplicat toate abilitaţile lor pentru înţelegerea şi recuperarea esenţei raţionale, ceea ce şi constituie în consecinţă marele lor merit. Cercetătorii antici, pe alocuri, au completat lipsurile cu argumente mai mult decât naive. Dar aceasta nu ar trebui să provoace aroganţă şi nihilism din partea noastră. Şi în lucrările oamenilor de ştiinţă moderni adesea întâlnim ipoteze şi concluzii îndoielnice, uneori chiar ridicole. Misiunea ştiinţifică constă, de fapt, nu atât în critica concluziilor greşite, cât în adunarea tuturor realizărilor corecte într-un singur sistem, indiferent de unde n-ar parveni ele.

În templele antice, în primul rând se comunicau cunoştinţe despre Divinitate, despre legile vieţii şi despre om, care, la început, trebuiau să se bazeze pe încrederea în autoritatea învătătorului, şi numai după aceasta se predau ştiinţele naturale, care aveau menirea să confirme adevărul şi justeţea tuturor cunoştinţelor. Se proceda astfel din precauţie, ca puterea cunoaşterii să nu ajungă în arsenalul omului semiinstruit, semiînvăţat. În zilele noastre cunoştinţele fizicii deja sunt în posesia multor oameni unilateral instruiţi. Ei folosesc produsul acestei cunoaşteri nu doar în scopuri creative şi constructive, dar şi în scopuri de distrugere a naturii şi a semenilor lor. Aceasta, însă, nu se poate de făcut. Dar „aceasta nu se poate” trebuie să se bazeze pe argumente ştiinţifice solide, care rezultă din legile universale ale naturii, altfel nu poţi convinge pe nimeni astăzi că „aceasta nu se poate”. În următoarele capitole sunt toate argumentele necesare, dar în orice caz, trebuie să cunoaştem deja la acest stadiu, că cunoştinţele trebuie să fie utilizate numai în scopuri creative şi în armonie cu legile Naturii, altfel fiinţa conştientă îşi cauzează sie (personalităţii sale, propriului ego) în primul rând daune foarte mari.

           

            I.  Aspectul fizic al Cuadraturii cercului.

            Linia de forţă.

            Pentru început trebuie să determinăm ce este o linie de forţă şi prin ce se deosebeşte ea de o linie geometrică. În manualele de fizică este definiţia vectorului. Da, vectorul de asemenea este o linie de forţă, dar „linia de forţă”, pe care ne-o propunem noi s-o analizăm, diferă de vector prin faptul că este rezultatul unor forţe mai ascunse decât cele mecanice. Pentru a nu căuta manualul de fizică, eu vă reamintesc ce-i acela vector, fiindcă această noţiune simplă are o mare importanţă în înţelegerea celor ce urmează.   

Des.1. Doi oameni trag cu funiile una şi aceeaşi sarcină fiecare către sine. Sarcina nu se va deplasa nici în una din cele două direcţii oferite, dar se va deplasa intr-o a treia direcţie spre care nu trage nimeni. Acesta este vectorul. Dacă oamenii vor trage spre ei cu forţe egale, vectorul va fi îndreptat spre mijloc. Dar daca unul din oameni va trage cu o fortă mai mare, vectorul se va inclina spre el. Dacă nu am vedea funiile şi oamenii care le trag spre sine, noi n-am înţelege cauza şi sursa deplasării sarcinii, schimbării direcţiei ei de mişcare. Observând aşa fenomen, un om de ştiinţă ar spune: „Cauzele care pun în miscare această sarcină (sau obiect) sunt ascunse, dar ele există în mod obligatoriu, şi noi putem să le calculăm pe baza cazurilor analoage şi a bagajului ştiinţific acumulat”. Iată cam cu o astfel de mişcare ne vom întâlni, la care forţele ce provoacă acţiunea mecanismuli sunt ascunse, cel puţin pentru ziua de azi.

            Tot din manualul de fizică, să ne amintim de prima lege Galilei - Newton. Ea sună în felul următor: „Orişice corp continuă să se afle într-o stare de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atâta timp, cât el nu este impus de o altă forţă aplicată să-şi schimbe această stare”.

În limbaj obişnuit aceasta înseamnă următoarele:                       

            Des.2. O sferă pe o suprafaţă plană, va sta nemişcată veşnic, dacă cineva sau ceva nu-i va comunica o mişcare, un impuls adăugător. Dar dacă cineva o va lovi, sfera se va deplasa rectiliniu si cu viteză constantă veşnic. Acest lucru are loc deoarece sfera are o cauză pentru a se mişca, dar pentru aşi schimba direcţia sau a se opri n-are nici un motiv. Se va ivi pricina – sfera işi va schimba directia sau se va opri. Acest fenomen se referă nu numai la condiţiile mesei de laborator, dar si la orice corp material din Univers. Dacă o stea sau o planetă se află într-o stare de repaus (nu se miscă), ea îşi va păstra veşnic această stare de repaus, până când o forţă externă nu-i va comunica o mişcare. Chiar dacă două sau mai multe forţe concomitent vor acţiona asupra unui corp din exterior, acesta va primi ca urmare tot o mişcăre rectilinie uniformă – conform legii vectorului. Aici noi ne-am întâlnit cu principiul relaţiei cauză - efect, care este unul dintre principiile fundamentale ale Universului. Fiecare acţiune este o urmare, o consecinţă, care în mod obligatoriu trebuie să aibă o cauză.

Să marim scara şi proporţiile.                                                                                   

            Des.3. Luăm o riglă şi tragem o linie dreaptă geometrică tangenţială Globului Pământesc.   Repetăm aceeaşi experienţă, care am făcut-o pe masa de laborator (în Des. 2). Sfera trebuie să se afle în stare de repaus în orice punct al dreptei: А, В sau С. Dar nu, sfera nu-şi păstrează starea de repaus. Sfera începe spontan o mişcare accelerată din punctul A spre punctul C, apoi viteza scade în mod invers, se opreşte în punctul B, de unde iarăşi începe o mişcare spontană accelerată înapoi. Da, noi ştim că forţa de gravitaţie pune sfera în mişcare, dar sensul experienţei noastre constă în altceva: sfera face o mişcare pendulară pe o linie geometrică dreaptă. Pentru a săvârşi o astfel de mişcare în condiţii de laborator, sfera ar fi avut nevoie de o linie curbă - un segment de cerc, ca în Des. 4.

            Aceasta înseamnă că, în condiţiile câmpului gravitaţional planetar, o linie geometrică dreaptă nu este neutră, dar are aspectul, si este identică unei linii de forţă curbe, a uni segment de cerc, aşa cum se reprezintă în desenul 4.                    

Să analizăm această situaţie din altă punct de vedre.

Ce condiţii ar trebui noi să înfăptuim, ca sfera noastră să înfăptuiască o mişcare rectilinie uniformă pe suprafaţa Pământului nostru (Des. 3) ? Pe linia verticală sfera noastră se va deplasa rectiliniu, dar nu cu o viteză uniformă, ci cu una accelerată. Aşa că varianta aceasta nu merge. Se dovedeşte, că doar în jurul Pământului sfera noastră poate să se depaseze cu viteză uniformă, dacă îi este comunicat un impuls de către o forţă externă; sau să rămână în stare de repaus în caz contrar. Adică, se realizează toate condiţiile primei legi a lui Galilei - Newton, cu excepţia uneia - mişcarea nu este rectilinie, dar circulară. Prin urmare, decurge concluzia absolut evidentă, că în condiţiile de gravitaţie al unui corp cosmic, mişcarea circulară în jurul centrului acestuia, corespunde şi este echivalentă cu mişcarea rectilinie în afara câmpului gravitaţional; dar cercul este o linie de forţă care corespunde liniei drepte geometrice. Iată din ce cauză pentru ştiinţa arhaică a apărut necesitatea de a traduce cercurile în patrate, elipsele în dreptunghiuri, sferele în cuburi, etc. – discrepanţa, ne corespunderea liniilor geometrice liniilor de forţă în condiţiile spaţiului curbat de gravitaţie. Ele trebuiau aduse la un numitor comun - totul în linii drepte, în patrate, etc. Aşa a apărut teoriea Cuadraturii Cercului – din necesităţi de calcule spaţiale, cosmice, fiindcă pentru calculele uzuale pământeşti, oricât n-ar fi ele de complicate, o aşa geometrie este inutilă şi absolut de prisos. Până aici totul este simplu, logic şi evident, dar apare o altă întrebare deloc uşoară. Cui şi în ce scopuri i-a fost necesară în timpurile arhaice această geometrie spaţială???? În opinia mea, ea este necesară doar navigatorilor spaţiului cosmic. Oare strămoşii noştri zburau chiar aşa de departe?? Sau poate rudele ne-au vizitat.....? Nu se cunosc originile acestei ştiinţe. Doar una se ştie, că este foarte şi foarte veche.

            Traducem şi noi cercul în linie dreaptă. Des. 5.                  

            Iată cum poate fi reprezentată planeta noastră. Acum, sfera noastră experimentală poate să se deplaseze rectiliniu şi uniform (presupunând că suprafaţa Pământului este absolut dreaptă, şi între Pământ şi sferă nu există forţă de frecare). În opinia mea, aşa este mult mai uşor de efectuat tot felul de calcule, planeta se poate pune pe un sistem de coordonate. Centrul Pământului corespunde axei x. Este foarte interesant faptul, că punctul central ipotetic al centrului Pământului, în sistemul liniilor de forţă, corespunde unei linii drepte geometrice. Noi ne vom mai întoarce la acest moment, când vom analiza forţa de gravitaţie, dar acum este important să memorăm, că  spaţiu nostru planetar este curb din punct de vedere a liniilor de forţă. Spaţiul nu este neutru în aspectul de forţe, dar este curbat în forma unei sfere, ca şi planeta. Încă Einstein presupunea că spaţiul este curbat de câmpurile gravitaţionale ale stelelor. Drept, că el îşi închipuia acest fenomen într-un alt mod. Această curbură a spaţiului Pământului se termină acolo unde se termină câmpul gravitational al Pamantului. Din el intrăm în câmpul gravitaţional al Soarelui, apoi în câmpul gravitaţional al Galaxiei. Numai în afara câmpurilor gravitaţionale ale galaxiilor există spaţiu de forţă neutru, unde linia dreaptă geometrică corespunde liniei drepte de forţă. În acest spaţiu extragalactic există doar linii drepte de forţă, deoarece nu există nici un motiv ca ele să fie altfel. Modelul prevede ca aceste linii drepte de forţă să formeze un volum, o cantitate, aşa, după cum şi este în realitate, menţinând în acelaşi timp neutralitatea sa. Acest volum poate fi doar cubul. Numai cubul poate forma un volum din linii si unghiuri drepte echilibrate din punct de vedere al forţei. Unghiul drept de asemenea face parte din categoria de corespondenţă între aspectele geometrice şi de forţă ale liniilor. Unghiul drept, în esenţa sa, nici nu este un unghi, deoarece nu indică nici o deviere, ba din contra - un echilibru. Celelalte unghiuri indică o acţiune de forţă: mai mare - mai mică; de aceia şi sunt unghiuri - indică amploarea acestei acţiuni de forţă. Unghiul drept se află, de fapt, în afara trigonometriei. Pentru el nu există cosinus, tangentă şi cotangentă. Sinusul de 1 pentru unghiul de 90⁰, este doar o constatare a echilibrului, a stării neutre. Faptul că liniile, care formează un unghi drept în spaţiul intergalactic, sunt neutre între ele în aspect de forţă, mărturisesc, că în acest mediu, paralelismul şi perpendicularitatea sunt identice. În acest mediu, putem afirma, că două linii de forţă sunt paralele între ele, dacă acestea sunt reciproc paralele sau perpendiculare din punct de vedere geometric. Iată aşa o dimensionalitate există în realitate, chiar dacă intelectele noastre nu sunt gata imediat şi pe deplin pregătite s-o înţeleagă. Prin urmare, acest mediu intergalactic poate, şi ar trebui să fie numit spaţiu paralel sau spaţiu cubic. În vechime se pare că el era numit mediu cubic. În concepţia ştiinţei arhaice, în Univers nu există spaţiu (loc) gol, pustiu. Locul gol, pe care noi îl asociem cu spaţiu, în realitate nu poate exista. Ştiinţa modernă deasemenea s-a apropiat de această concluzie. Astfel, în timpul experimentului de creare a unui vid foarte adânc, care l-au efectuat oamenii de ştiinţă din fosta URSS în anii 80 ai sec.XX, la momentul atingerii vidului pur, a început să apară materie. Cum se întâmplă acest lucru rămâne încă neclar până la ziua de azi, dar faptul a fost înregistrat. De asemenea, în procesul de anihilare a materiei cu antimateria, ele dispar din limitele posibile de măsurare ale dispozitivelor noastre, dar aceasta încă nu înseamnă că ele se transformă în nimic, fiindcă aceasta de asemenea trebuie de demonstrat.

            Despre dimensionalitate.

            La începutul secolului al XX-lea, a fost anunţat un concurs internaţional pentru cel mai bun model al spaţiului cuadro-dimensional. Oamenii de atunci îşi închipuiau, că privitor la celelalte dimensionalităţi deja totul este clar, şi totul ce noi compunem sau inventăm trebue să existe în mod obligatoriu şi în realitate. Multe celebrităţi si-au încrucişat suliţele, dar fără nici un rezultat esenţial.

            S-ar părea, ce poate fi mai simplu? Dar asta nu-i chiar aşa. Probabil toţi ne amintim lecţia de geometrie, când profesorul nostru ne-a spus: „Copii, noi trăim într-un spaţiu tri-dimensional. Aceasta-i simplu, şi se întâmplă aşa, fiindcă lumea noastră are volum. Dar pentru măsurarea oricărui volum noi avem nevoie de trei dimensiuni - lungime, lăţime şi înălţime”. În calitate de cel mai simplu exemplu, profesorul ne-a demonstrat cubul. Drept, că în cazul cilindrului şi sferei exemplu nu mai era aşa de convingător, dar odată ce învăţătorul a spus, înseamnă că aşa şi este.

Dupa aceasta, profesorul a început să ne explice cei aceea bi-dimensionalitate.

De data aceasta a luat o foaie de hârtie şi ne-a arătat-o: „Copii, aceasta este de asemenea un obiect tri-dimensional, fiindcă are lungime, lăţime şi înălţime (în acest caz noi o numim grosime). Dar acum trebuie să vă imaginaţi (!), că acest obiect n-are grosime, şi această foaie de hârtie n-are partea a doua. Iată aşa este un obiect bi-dimensional – asta este bi-dimensionalitatea”. De această dată profesorul n-a putut sa ne demonstreze un obiect bi-dimensional, dar a cerut ca noi că ni-l imaginăm...(!?). Eu până în prezent încă nu-mi pot imagina această bi-dimensionalitate. Doar o umbră poate fi aşa, bi-dimensională, dar aceasta deja nu e realitate, ci virtualitate. Mulţi ani mai târziu, după ce l-am citit pe Newton, care scria că masa materiei se măsoară în cantitate prin numărare, dar nu în greutate, m-a luminat o idee foarte interesantă. Pentru ca un obiect bi-dimensional să existe real, acesta trebuie să dispună de volum, de cantitate, fiindcă realitatea nu poate exista în afara volumului. Am încercat să caut obiecte cu numai o singură suprafaţă, dar cu volum. Şi închipuiţivă că am găsit !!!! Aceasta este planeta noastră, Luna, şi toate corpurile mari din Cosmos. Ele se formează după principiul bi-dimensionalităţii cantitative. Aceste corpuri au doar o singură suprafaţă. Acolo, unde ar trebui să fie a doua suprafaţă, nu-i nimic. Acolo se află doar centrul teoretic al planetei, sau locul lipsei celei de doua suprafeţi a obiectului bi-dimensional cantitativ. Iată ce se întâmplă cu foaia de hârtie bi-dimensională, când aceasta n-are a doua suprafaţă – ea devine sferă. Aceasta de asemenea este greu de imaginat, dar este mult mai uşor decât foaia de hârtie a profesorului, care „n-are nici grosime şi nici a doua suprafaţă”. În plus, eu v-am prezintat un exemplu real şi nu v-am cerut să vă încordaţi imaginaţia. Cititorul poate să-mi obiecteze: „Da distanţa de la suprafaţă până la centrul planetei, oare nu-i distanţă, nu-i o măsură, nu-i dimensionalitate?” La aceasta eu răspund: „Nu, nu-i măsură şi nici dimensionalitate, fiindcă pe mine nimic nu mă opreşte în acest centru, şi în genere el nu există. Dar există numai distanţa de la un punct al suprafeţei până la alt punct al aceeaşi supafeţe, chiar dacă linia de masurare trece prin acest centru ipotetic al sferei planetare”. Adică, aceasta nu ese din limitele masurării uneia şi aceleiaşi suprafeţe. Dar totul ce este în interiorul sferei (planetei) – aceasta este cantitatea de materie (masa), fără de care noi nu putem considera această bi-dimensionalitate real existentă. Această masă a materiei, în realitate şi corect, nu trebuie s-o măsurăm în volum sau în greutate, dar să numărăm particulele care o compun pe ea, deoarece aceasta este o cantitate. Materia şi antimateria n-au greutate ca atare, greutatea lor este egală cu zero. Măsurând materia cu kilogramul, noi, de fapt, masuram puterea câmpului gravitaţional şi nu cantitatea de materie. Aceeaşi cantitate de materie poate să aibă diferite volume. Şi dacă în cazul tri-dimensionalităţii, în afară de cele trei dimensiuni ale cubului, mai era una – volumul, pe care noi nu l-am inclus în maşurare, apoi de ce adică la masurarea sferei noi trebuie să masurăm volumul cu unităţi de lungime? Şi dacă în cazul tri-dimensionalităţii noi am atestat, că este prezent un volum, apoi acest volum, această condiţie, trebuie în mod obligatoriu să fie prezentă şi în cazurile altor dimensionalităţi. Altfel acestea s-ar plasa în domenii diferite şi n-ar fi corect să le comparăm şi să le unim într-un sistem comun.

Tot aşa vom proceda şi cu mono-dimensionalitatea.

Profesorul s-a apropiat de tablă, a tras cu creta două linii care se intersectează, şi a zis: „Locul unde aceste linii se intersectează se numeşte punct sau locul singularităţii - aceasta este mono-dimensionalitatea”. La ce elevii obosiţi şi-au spus în sinea lor: „Bine, fie şi aşa, dacă profesorul zice, că nu-i greu de memorat: mono-dimensioalitatea este un punct”, şi repede au eşit la recreaţie. Da, nu-i greu de memorat, dar e foarte greu de înţeles. În primul rând, nu-i clar: acest punct este un obiect real existent sau loc convenţional de coordonate? Dacă această mono-dimensionalitate este convenţională, înseamnă că ea nu există în realitate, şi noi nu o putem analiza în această ordine de idei. Dar dacă ea există în realitate, în mod obligatoriu trebuie să dispună de o cantitate de materie, şi trebuie să aibă o formă oarecare. Am ajuns în impas. Ce fel de formă? Punctul nu poate avea formă. Deci, rezultă că nu poate dispune nici de cantitate. Înseamnă că punctul în realitate, în natură nu există şi nu poate exista în principiu. Punctul există doar ca o convenţie geometrică abstractă şi faţă de el nu se poate aplică sistemul de dimensionalitate. Dar ce facem în aşa caz cu mono-dimensionalitatea? Dacă ea nu există, înseamnă că n-ar trebui să existe şi celelalte dimensionalităţi. Dar dacă ele există, înseamnă că şi mono-dimensionalitatea există. „ESTE” şi „NU-I” sunt noţiuni, care se exlud reciproc. Acestea nu sunt doar categorii filosofice, în sistemul „este – nu-i” funcţionează toată tehnica de calcul. În cazul în care mono-dimensionalitatea trebuie să existe în mod obligatoriu, atunci ea poate fi doar întreg Universul ca unitate. Pentru a nu folosi noţiunea de „infinit”, care se situează dincolo de posibilităţile intelectului uman, voi recurge la un altul „Absolutul”. El include în sinea sa totul ce noi cunoaştem şi ceea ce noi încă nu cunoaştem, sau nu putem vre-o dată cunoaşte. Mono-dimensionalitatea este Absolutul. Absolutul este viu, el şi este Dumnezeu. Pe cine îl geneaza noţiunea de Dumnezeu, poate să-l înlocuiască cu Natura, fară să greşească. De la aceasta nimic nu se schimbă. Această idee, direct sau indirect, străpunge ca un fir roşu toate învăţăturile antice, care de fapt sunt una şi aceeaşi inerpretată mai mult sau mai puţin corect de diferite şcoli.

Dacă aţi observat, mai sus eu accentuam faptul, că tot ce spuneam despre bi-dimensionalitate, se referea doar la „bi-dimensionalitatea cantitativă”. Aceasta o făceam intenţionat, pentru a nu o confunda cu bi-dimensionalitatea mişcării, fiindcă aceasta deja nu-i obiect, dar fenomen. În acest sens există şi mono-dimensionalitate, ca lipsă a oricărei mişcări, atunci când obiectul se află în stare de repaus. Există diferite sisteme de măsurare, care nu sunt identice şi nu-s corespondente între ele. Mai sus am vrut doar să demonstrez că nu-i corect de aplicat şi de identificat dimensionalitatea geometrică cu realitatea fizică. Totalizând cele spuse, obţinem urmatoarele:

1. Sistemul matematic convenţional, sistemul geometric de măsurare.

- mono-dimensionalitatea – punctul.

- bi-dimensionalitatea – suprafaţa.

- tri-demensionalitatea - volumul.

            2. Sistemul fizic de măsurare al naturii real existente.

       - mono-dimensionalitatea – Absolutul.

                   - bi-dimensionalitatea –  mediul real, care se manifestă în forma sferică a corpurilor ceresti.

                  - tri-dimensionalitatea – mediul spaţiului cubic, sau a spaţiului intergalactic, care se află în stare de echilibru de forţă. Acest mediu este starea medie, balansată a Universului. Noi trăim în mediul stării dense a Universului. Există real corpuri cosmice cu un mediu intern mai rarefiat decât starea medie a Universului, adică mult mai rarefiat decât spaţiul intergalactic. Aceasta-i aşa numita „Materie neagră” atestată recent în mod practic. Despre ea puţin mai jos.

Divizarea cubului de spaţiu.

           

Pentru a nu greşi, nu putem spune din ce e format spaţiul. Acesta seamănă a fi alcătuit dintr-o substanţă oarecare, din ceva care este, fiindcă aşa se comportă, şi aşa îl simt şi eu intuitiv. Dar eu nu vreau să insist asupra acestui lucru, pentru a nu comite erori, şi pentru a lăsa acest aspect absolut curat pentru următorii cercetători. Evident însă rămâne faptul, că spaţiul este alcătuit din nişte linii de forţă, pe care noi le percepem, şi pe care putem să le măsurăm. Iată despre aceasta şi să vorbim acum.

            Spaţiul, în starea sa echilibrată a forţelor componente, are un aspect cubic. O unitate de spaţiu, relativ aparte, formează un cub. Acest cub, real, în aspect fizic, nu este simplu sau primar ca structură – el este alcătuit din mai multe componente. El poate să se divizeze şi să elimine din structura sa 40 (patruzeci) de tetraedre, care formează la rândul lor două figuri asemănătoare cu sfera – icosaedre, pe care le vom numi particule primare. Des.6. Le vom numi “primare” deoarece anume ele vor forma materia şi antimateria în diferite combinaţii cantitative. Dar, de fapt, ele nu-s deloc simple şi “primare” ca structură. Deoarece e foarte complicat de înţeles, vom reveni încă odată la structura spaţiului. Acuma, la început, sa precăutăm doar aspectul geometric (matematic) al divizării spaţiului şi formării materiei şi antimateriei, fiindcă anume după acest model se pot efectua calculele şi anume această metodă era utilizată de savanţii arhaici.       

Tot aici, trebuie de spus de la bun început, că terminologia „antiparticulă, antimaterie” nu este pe deplin adecvată realităţii. Ele nu sunt „anti”, ele sunt doar altfel, un alt mod de organizare a materiei, o variantă aproape inversată, dar nu oglindită.                          

Des. 7. Un cub de spaţiu se divizează în două sfere. În plan geometric, observăm, că diametrele acestor sfere sunt puţin mai mici decât latura cubului – aşa şi se împarte exact matematic volumul cubului în două sfere. Sau invers – suma volumelor a două sfere egale ar alcătui un cub cu latura puţin mai mare decât diametrul acestora. Dintr-un colţ al cubului trasăm tangenta AB. Se formează unghiul C. Este foarte important de a calcula mărimea exactă a acestui unghi, deoarece acesta este unghiul critic, care indică gradul maxim posibil de comprimare şi extindere a materiei. În realitate unghiul critic are în jurul unui grad de circumferinţă, dar pe desen l-am făcut mai mare ca să fie vizibil. Pentru a calcula precis mărimea unghiului critic, este nevoie de valoarea exactă a coeficientului π (pi). Coeficientul π contemporan este aproape exact, dar nu pe deplin. „Pi” nu trebuie să fie un număr „infinit”, şi însăşi faptul raportării circumferinţei la diametrul său este inadmisibil, adică incorect. Şi asta nu-i singurul obstacol. Cele două sfere, care se formează de la divizarea cubului de spaţiu în două, numai se aseamănă cu sferele, sau numai matematic sunt sfere, dar în realitate, fizic, ele sunt icosaedre. Cel puţin în aspectul componentelor de forţă. De aici şi obstacolele în calcularea unghiului critic.                

 Des. 8. Cele două sfere, formate prin divizarea cubului de spaţiu, au proprietăţi opuse. Una se comprimă până  la maximum posibil limitat de unghiul critic, iar alta se extinde în aceeaşi măsură. Privim la unghiul C. El are aceeaşi marime ca şi cel de pe Des. 7. O densitate mai mare a materiei nu poate fi.    Respectiv, nici o extinedre mai mare de această limită nu poate exista – priviţi partea de jos a Des. 8. Numai în limitele unghiului de 45⁰, minus unghiurile critice – numai în acest cadru materia şi antimateria pot să se manifeste în stare developată. Mai departe urmează diagonalele perpendiculare, care sunt caracteristici ale stării medii a materiei – a spaţiului. Iată întru aşa mod ştiinţa arhaică indica densitatea medie a unui sau alt corp cosmic. Oricare unghi cuprins între unghiurile critice indică la gradul de densitate medie a corpului cosmic. Cu ajutorul acestui unghi se poate de calculat şi mărimea câmpului gravitaţional al planetei sau al astrului, dar pentru aceasta mai este necesară o operaţie, fiindcă real corpurile cereşti n-au o structură omogenă, dar progresiv comprimată. Despre asta  mai profund la tema gravitaţiei. Dar acuma e important să ne concentrăm a înţelege baza mecanizmului formării câmpului gravitaţional.

         

Aceste două particule primare cu proprietăţi opuse sunt părţi componente a unui echilibru, a unei simetrii neutre. Din cauza aceasta, atunci când ele există distanţat una de alta, este absolut normal ca ele să se afle în dezechilibru. Dezechilibrul lor în aspect de forţă are influenţă asupra neutralităţii inconjurătoare, adică asupra spaţiului, şi î-l deformează într-un fel sau altul – concentric sau excentric. Particula care se comprimă concentric va avea un câmp gravitaţional extern, iar particula care se extinde excentric va avea un câmp gravitaţional intern, şi ambele vor fi absolut egale în cazul acesta – referitor numai la particulelor primare. Deci, dacă să privim Universul ca un mediu ermetic, volumul lui nu se schimbă de la comprimarea unei particule, fiindcă în alt loc va avea loc o decomprimare egală.

De fapt, particula care se comprimă (sau cea care se extinde) nu-şi consumă forţa sa în efort de a curba spaţiul în limitele câmpului său gravitaţional – forţa ei de acţiune rămâne intactă. Spaţiul se curbă din cauza lipsei părţii componente opuse. În aşa mod particulele primare deja se compun din două forţe: forţa lor proprie inertă, care este esenţa lor, plus forţa câmpului de gravitaţie (a spaţiului curbat) cauzată de lipsa particulei de sens opus. Observăm, că, de fapt, la formarea materiei şi antimateriei vor participa trei componete: două particule primare cu proprietăţi opuse şi şpaţiul care se curbă şi ese din echilibru în limitele câmpului gravitaţional, manifestânduse ca forţă activă.

Des. 9 . Unghiul ABC, între verticală şi tangentă indică densitatea unui atom sau a unui corp ceresc material. Densitatea unui corp material este determinată de proporţia numărului de particule primare de ambele sense care compun acest corp material. Tot acest unghi ASC va indica şi marimea câmpului gravitaţional. Mărimea câmpului gravitaţional raportat la diametrul corpului cosmic (sau a oricărui atom) este direct proporţională cu densitatea medie a acestuia. Privim iar Des. 9. Dacă mai trasăm din unghiul opus încă o tangentă pe sfera din centru, vom obţine piramida DEF. Acum, probabil, este clar de ce învăţaţii din vechime construiau anume piramide.                                   

În calitate de dovadă, că modelul geometric expus mai sus este foarte apropiat de realitate, există un reper natural foarte convingător, pe care nimeni n-o să-l poată niciodată neglija – o movilă de nisip. Des. 10. Facem o movilă din nisip mărunt şi uscat, sau din alt material care se cerne. Măsurăm cu grijă unghiul de la baza movilei (piramidei) de nisip. Acest unghi va fi egal cu aproximativ 38⁰ de circumferinţă (mai precis 38⁰9^I25^II) indiferent de marimea movilei de nisip, întodeauna şi oriunde pe planeta Pănânt. Acest unghi este prezent şi în Piramida lui Kheops. E de ajuns să întoarcem piramida la 90⁰ ca să obţinem copia identică a movilei de nisip. Mărimea acestui unghi este determinată de puterea câmpului de gravitaţie. Pe alte planete el are alte mărimi, desigur. Eu am calculat acest unghi prin altă metodă – am folosit doar cele două viteze cosmice pentru Pământ. Rezultatele coincid. La locul potrivit am să demonstrez.

Atomii şi sistemele planetare NU sunt identice ca structură, dar natura gravitaţiei începe anume de aici, de la particulele primare, atomi; şi ea (gravitaţia) se formează identic, în acelaşi mod atât la un atom cât şi la un corp ceresc. Mai amănunţit în capitolul despre gravitaţie. Ţin să vă amintesc, că fizica teoretică contemporană n-are nici o explicaţie cât de cât ştiinţifică privitor la gravitaţie – ce este ea, cum se formează – absolut nimic. Una se ştie bine deja - că teoria atracţiei universale a lui Newton nu este corectă din start ca concepţie.

Formarea materiei şi antimateriei. Anihilarea.

O mulţime de particule primare, în care procentul particulelor care ce comprimă este mai mare de 50% formează materie.

O mulţime de particule primare, în care procentul particulelor care ce extind este mai mare de 50% formează antimaterie.

Un corp material poate să devină antimaterial, dacă sau creat condiţii obiective pentru schimbarea raportului numărului de particule primare care îl alcătuiesc în favoarea particulelor primare care se extind, şi vice-versa.

Cele două particule primare cu sens opus la atingerea câmpurilor gravitaţionale anihilează – ele dispar din sfera capacităţilor noastre de percepere şi de măsurare, dar de fapt se repoziţionează în structura spaţiului, se transformă în spaţiu, se echilibrează din punct de vedere al forţelor.

Un corp material şi unul antimaterial egale cantitativ, cu o proporţionalitate a particulelor primare egal inversată anihilează – ambele se transformă în spaţiu şi dispar din sfera noastră de percepere şi masurare.  Adică [2 + (-5)] + [(5 + (-2)] = 0. În cazul corpurilor mari şi foarte mari anihilarea poate să fie parţială şi însoţită de transformări atât în direcţia materialităţii, cât şi invers.

Caracteristicile fizice a celor două particule primare.

            După cum am spus la început, un cub de spaţiu are proprietatea de a se diviza şi a emana 40 de corpuscule în formă de tetraedre, care formeză două corpuri  kvazi sferice (icosaedre). Aceste două “sfere” sunt particule primare cu proprietăţi opuse – una se comprimă concentric, iar alta se extinde excentric până la o anumite limite. Natura acestor particule, compoziţia lor se situează dincolo de capacitatea perceperii noastre, în orice caz, cât mă priveşte pe mine. Ele ni se prezintă nouă ca nişte gheme de forţe.

 În fizica atomică este noţiunea de „spin”, care numeşte proprietatea unui proton sau atom de a poseda o acţiune direcţionată: în unele cazuri atomul manifestă o proprietate de atracţie sau de respingere nu uniform în jurul său, dar numai într-o singură direcţie. Aşa şi în cazul particulelor primare, numai că fară atom – nişte gheme de forţă cu acţiune direcţionată, nişte vectori cu cauzele ce-i pun în mişcare ascunse.

Fiecare din aceste două particule primare este compusă din 20 de tetraedre. În particula care se comprimă tetraedrele sunt amplasate concentric, iar în particula care se extinde tetraedrele se postează excentric. Des. 11.                        

            Parţiculele acestea se manifestă ca obiecte, şi acţiunea lor este destul de obiectivă. Dar ele nu sunt nici materiale, nici antimateriale. Ele sunt ceva aparte, dar materia şi antimateria anume de ele este formată în diferite combinaţii de la trei particule şi mai mult – nu mai puţin. Pitagora spunea: „... unu nu-i număr, doi nu-i număr. Doar trei este număr”. Probabil, aceasta avea el în vedere. Ştiinţa contemporană cunoaşte parţial aceste particule primare. Particula care se extinde excentric este fotonul (quarkul de lumina). Particua care se concentrează spre centru este gamma-quarkul, din care se compune protonul, adică este de natură nucleică[3]. Fotonul, în stare total extinsă, este cel mai degajat obiect din Univers, iar gamma-quarkul, în stare total concentrată, este cel mai dens obiect. Fotonul noi îl percepem ca lumină şi întuneric, ca căldură (mai mult – mai puţin); el este şi una din cauzele principale a manifestării fenomenului de electricitate. Fotonii în atomi se află în stare forţat comprimată. Când ei, din diferite motive, scapă din prizonieratul atomului, noi îi vedem ca lumină şi-i simţim ca caldură. Dacă fotonul este comprimat la limită (forţat), acesta se va manifesta ca o lumină alba orbitoare. Dar dacă a reuşit să se extindă, aceasta va fi deja întuneric. În cadrul acestor limite, vom percepe fotonul ca lumină de intensitate diferită şi culori diferite. În sursele antice există afirmaţii, că lumina poate fi şi neagră, dar acestea păreau atât de fabuloase, încât nimeni nu le-a acordat nici o atenţie. Eu voi aduce o dovadă experimentală. În revista „Техника и Наука” („Tehnica şi Ştiinţa”, URSS) №2 anul 1984, în rubrica „Surprize”, a fost plasată o mică comunicare a lui D.Arnaudov sub titlul „Ce-ar putea să însemne aceasta?” O citez în întregime:

 „Unul dintre obiectivele Societăţii Regale londoneze este contribuţia la popularizarea cunoştinţelor noi. Anume pentru aceasta aici a fost deschis un laborator, unde se demonstrau membrilor societăţii posibilităţile laserelor moderne. Anul trecut în acest laborator, laserul, după cum se spune, a făcut o gafă, dar fară consecinţe grave. Operatorul, fără a coordona acţiunile sale cu lectorul următor, a început demontarea parţială a laserului. El a desşurubat unele şuruburi, a deplasat puţin de la locurile lor unele panouri de dirijare electronică, a dereglat sistemul optic. Lectorul, care nu ştia despre aceasta, a inclus laserul în reţea. Observând că aparatul n-are de gând să lucreze ca totdeauna, l-a oprit. Şi anume în momentul apăsării pe întrerupător, din obiectivul dispozitivului a eşit o rază. Ea era neagră ca un şuvoi de grafit, care a atârnat un moment în aer. Lectorul din nou a pornit şi apoi a oprit aparatul. De data aceasta n-a eşit nici o rază. Atunci, el a cerut tuturor celor prezenţi să confirme oficial efectul obţinut. Unul dintre ascultători a început să manipuleze cu întrerupătorul şi la a zecea oară a obţinut iar un fascicul negru. Pentru o fracţiune de secundă pe ecranul alb a apărut o pată întunecată de o formă neregulată. S-a decis să nu se atingă nimeni de laser, să nu se pună nimic la loc, iar în laborator au fost invitaţi experţi specialişti în generatoare cuantice. Ei deasemenea au început să manipuleze întrerupătorul şi uneori obţineau fascicolul negru. Totul a fost fotografiat, documentat, dar nu există nici o explicaţie până când. Savanţii nicicum nu pot obţine fascicolul de „grafit” la alte lasere. Ce s-a întâmplat la laserul semidemontat? Cum de interpretat aceasta?”

            Dar ce poate să mai emită un laser în afară decât lumină? Evident, numai lumină. Savanţii întâmplător au obţinut lumina neagră, dar n-au putut sa-şi creadă ochilor. Desigur, în mintea noastră există un stereotip, că noţiunea de „nu-i lumină” este echivalentă cu noţiunea de „întuneric”. Dar în realitate nu-i aşa. Doar este culoare neagră, înseamnă că există si lumină neagră. Iar atunci când „nu-i lumină” nici nu se poate de imaginat cum ar fi, fiindcă nu s-ar vedea nici într-un fel, ca un geam foarte curat pe care nu-l putem vedea – absolut incolor.

Apropo, toată materia care ne înconjoară, există cu adevărat independent de conştiinţa noastră, dar ea, ca atare, este altfel - incoloră, transparentă ca sticla. Organismul nostru este astfel creat şi configurat, să vedem şi să simţim. Căldură de asemenea nu există. Asta organismul nostru analizează şi dă rezultatul despre cantitatea (proporţia) de fotoni în mediul contactant: mulţi – e cald, puţini – e frig. Dar o rază de lumină neagră, în opinia mea, s-ar putea de obţinut. Pentru aceasta este necesar un curent electric cu tensiune joasă, dar cu un amperaj mare, care numai ar încălzi spirala sursei. De aşteptat puţin până se încălzeşte, ca fotonii extinşi să se acumuleze, apoi de inclus bobina câmpului magnetic, care ar concentra fotonii extinşi în fascicol şi i-ar pune în mişcare. Pentru un moment poate să apară raza neagră. Zic pentru un moment, fiindcă fotonii extinşi de culoare neagră ocupă mult loc, şi evident că sunt puţini pentru o rază mai de durată.

Aşa îmi imaginez eu, dar trebuie de experimentat.

            Particula care se comprimă (gamma - quarkul) are natură nucleică, mai bine zis stă la baza formării lui. Gamma - quarcii formează elementele subatomice şi protonii, iar aceia, la rândul lor, nucleele atomilor. Materia începe de la întâlnirea concomitentă a doi gamma – quarci cu un foton. Deoarece gamma – quarcii se resping reciproc, numai un foton, pe care ei îl atrag, îi poate uni forţat într-o structură. Numărul maxim de gamma - quarci pe care îi poate lega împreună un foton este de 12 (doisprezece), fiindcă mai mulţi nu încap geometric într-o structură kvazi sferică. Des. 12. Doisprezece gamma - quarci plus un foton, pe care ei îl ţin în comun, formează un proton. Din cauza aceasta modelul geometric al protonului este dodecaedrul, dar în realitatea fizică acesta va fi o kvazi sferă compusă din douăsprezece sfere mai mici: gamma – quarci.     

Anume gamma – quarcii sunt esenţa celei mai mărunte şi celei mai puternice radiaţii nucleare. Ştiinţa modernă numeşte astfel de radiaţie „neutronică” sau „radiaţie gamma”. Asta gamma – quarcii se risipesc în jur, datorită proprietăţii lor de a se respinge reciproc. Până la acest moment, pe ei îi ţinea împreună fotonul, pe care ei îl atrag. Fotonul protonului poate fi eliberat numai în rezultatul acţiunii excesive a unei forţe externe. Deoarece gamma-quarcii de regulă sunt concentraţi foarte mulţi într-o cantitate de materie, la momentul descompunerii gamma-quarcii se răspândesc în porţiuni, fenomen înregistrat de aparatele noastre ca unde, valuri. În realitate, gamma – quarcii de la suprafaţa substanţei în momentul exploziei exercită presiune şi asupra centrului comun, ceia ce nu permite straturilor inferioare să se risipească simultan cu cele de la suprafaţă. Această împrejurare cauzează forma propulsării în unde (valuri) atât a particulelor nucleice, cât şi în cazul celor fotonice. Des. 13. Deci, radiaţia nu este numai undă, care perturbează mediul, dar este o deplasare de particule în formă de valuri. Particulele sunt substanţiale, iar undele (valurile) lor sunt fenomen. Sursa mişcării particulelor sunt proprietăţile acestor particule, a forţelor lor inerte.              

Ştiinţa arhaică nu cunoaşte şi nu prevede existenţa neutronilor.

            În fizica contemporană sunt savanţi cu renume, care de asemenea se îndoiesc de existenţa neutronilor. Iată ce scrie A.S. Kompaneyets:

 „... o altă particulă, neutronul, nu are sarcină electrică, şi în acelaşi timp puţin diferă de protonul cu sarcină. În multe privinţe, aceştea pot fi consideraţi ca particule identice”.

În sistemul ştiiţific arhaic, nu există electricitate în interiorul atomului, deci nici sarcini electrice. Electricitatea este doar fenomen – mişcarea şi distribuirea electronilor între atomi. La nivelul atomului există doar fenomene de atracţie şi respingere, care dau naştere la nivelurile următoare, mai superioare, la electricitate şi magnetism.

Un alt om de ştiinţă proeminent, Jeffrey Chew – fizician - teoretician american, profesor universitar, membru al Academiei Naţionale a SUA şi al Academiei Americane de Ştiinţe şi Arte. Principalul domeniu de cercetare: interacţiunea forţelor în teoria particulelor elementare.

„... sensul cuvintelor şi noţiunilor pe care noi le folosim, depind de reprezentările noastre anterioare, dar ele - pot fi greşite. ... Instabilitatea în statutul nucleonului ... şi mai tare se agravează după descoperirea experimentală a unui număr mare de alţi hadroni, proprietăţile cărora sunt atât de aproape de proprietăţile nucleonului, că bunul simţ insistă asupra faptului de a le atribui un statut echivalent”.[4] (Hadron este numele comun al particulelor care compun nucleul).  

Iată ce mai scrie la acest subiect Hannes Alfven - fizician şi astrofizician suedez, profesor, membru al Academiei de Ştiinţe suedeze, specialist în fizica nucleară, cosmologie, hidrodinamicii magnetice:

 „Pozitronul - geamănul pozitiv al electronului ... a fost descoperit în anul 1932, iar în anul 1957 a fost descoperit antiprotonul. ... Deci, simetria dintre energia electrică pozitivă şi cea negativă a fost fixată. În cazul, în care un electron şi un pozitron se ciocnesc, se anihileaza reciproc. Ambele particule dispar... ... Bazândumă pe principiul simetriei, pe care l-am apărat cu succes în faţa fizicienilor, cred ca Universul ar trebui să fie simetric. Trebuie să existe o cantitate egală de materie şi antimaterie.” [5]

Foarte logic şi convingător. Dar dacă Universul este simetric privitor la cantitatea de materie si antimaterie, această simetrie în mod obligatoriu trebuie să existe şi la nivel atomic, şi mai jos – până la particulele cele mai elementare. În acestă ordine de idei, nu există loc pentru neutroni. Rezultatele cercetărilor contemporane se apropie tot mai mult de confirmarea exactităţii ştiinţei arhaice. Dar unii cercetători chiar fură unele idei din ştiinţa arhaică dândule drept descoperiri ale lor şi prefăcânduse că nici n-au auzit de aşa ceva....

Dovezi din trecut

Dovadă la faptul că în vechime a existat o aşa ştiinţă o constituie existenţa unor figuri geometrice numite de istorici convenţional „corpurile lui Platon”. Des. 14.   În total azi se cunost 5 figuri: tetraedrul, cubul, octaedrul, dodecaedrul şi icosaedrul. Cel mai aproape de noi se află icosaedrul din Muzeul de Arheologie din Odesa. El este confecţionat dintr-un material de culoare uşor-albăstruie. Pe fiecare din cele 20 de suprafeţe are gravate litere din alfabetul antic grecesc sau numărul Δ (delta).[6]

Faptul, că aceste figuri geometrice (stereometrice) nu sunt doar nişte materiale ilustrative pentru lecţiile de geometrie, dar sunt modele ale diferitor corpuscule primare ce alcătuiesc realitaea, o ilustrează foarte bine descrierea fotonului de către Platon. Citiţi acest fragment şi comparaţi-l cu figura de pe Des. 15.     

 „M-aş mira, dacă cineva n-ar fi de acord cu aceea, că perceperea focului este pătrunzătoare; aici trebuie să ne amintim de laturile lui subţiri şi ascuţişul unghiurilor, apoi despre dimensiunile foarte mici a particulelor lui şi despre viteza lor mare de deplasare, fiindcă toate aceste particularităţi sunt de o aşa natură, că comunică focului presiune şi agitaţie, şi de aceia nimic nu poate rezista puterii lui de tăiere. E de ajuns să ne amintim şi să luăm în consideraţie şi aceia, cum ele (particulele – G.J.) au fost născute, ca să înţelegem: această natură ca nici una alta, e capabilă să sptrăpungă corpurile noastre, să le desfacă in cel mai fin mod şi să aducă aceea, ce noi corespunzător numim căldură, şi proprietăţile şi numele lu.i” [7]

După cum aţi observat, din cele 5 „corpuri a lui Platon” enumărate mai sus, nici unul n-are „...  laturile lui subţiri şi ascuţişul unghiurilor...”. Putem deja să mai adăugăm unul la cele 5 corpuri a lui Platon, ca să fie 6. Evident că ele au fost mult mai multe, dar s-au pierdut.

O altă dovadă, şi un argument forte, că această ştiinţă este arhaică şi cândva era foarte răspândită o constituie descoperirea de către arheologi pe teritoriul Scoţiei a o sumedenie de asemenea figuri geometrice. Des. 16. Studiaţile atent şi veţi observa, că la majoritatea figurilor laturile modelelor geometrice, presupun în realitate sfere. Mi se pare că se modelează amplasarea echilibrată şi echidistantă de la centru a unor sfere, adica a elementelor chimice, a nucleelor atomilor.            

Acum, să vedem ce scriu despre aceasta sursele antice. Evident, că eu nu le-am cupris pe toate. Deasemenea, să ne amintim de stilul alegoric şi criptografic al literaturii antice.

În sistemul arhaic, gamma-quarkul este embrionul formării materiei după principiul masculin (realitatea care ne înconjoară), dar fotonul este embrionul formării materiei după principiul feminin (antimateria). Dacă ne amintim că ovulul feminin este foarte mare, iar spermatozoidul este foarte mic, afirmaţia aceasta nu pare neîntemeiată.

* Cartea lui Manu. Cartea 1, shpoka 32.

“Domnul Suprem, care există prin el însuşi, împarte corpul său în două jumătăţi, bărbătească şi femeiască, şi de la unirea acestor principii se naşte Viraj, Fiul”.[8]

 „Domnul Suprem” aici înseamnă Brama, spaţiul cubic care se divizează, fiindcă Dumnezeu Absolut e numit Parabrama, care este dincolo de capacitatea noastră de înţelegere şi despre el nu se discută nimic. „Viraj” înseamnă „strălucitor”. Se are în vedere, probabil, materia în formă de astru. „Sir William Jones traduce această frază, după cum urmează: „Împărţind substanţă sa, Forţa puternică (potenţială) a devenit jumătate de sex masculin şi jumătate de sex feminin, şi a devenit natură cu caracter activ şi natură cu caracter pasiv”.[9]

            * „Spaţiul (Akasha, sau Eterul) este prima esenţă”.[10]

            *Hinduism:

“…primul act de creaţie a constat în divizarea bindului  în jumătaţi masculină şi feminină, care apoi au dat naştere la toate celelalte”.[11]

„Bindu” aici înseamnă „spaţiu”. Abundenţa de sinonime pentru una şi aceeaşi noţiune se explică prin coabitarea multor popoare în acelaşi spaţiu vital cum este Hindustanul.

            * „Eterul este Akasha. El nu se regăseşte nici într-o stare a materiei, cunoscute fizicii moderne (la anul 1880- G.J.). Această materie (mai corect “substanţă” – G.J.) se află pe un plan complet diferit al cunoaşterii şi existenţei, şi niciodată nu poate fi analizată de către aparatele ştiinţifice, nici apreciată, nici chiar închipuită de „imaginaţia ştiinţifică”.[12]

            * Catehismul lui Senzar:  

“Întrebare: Ce este aceea, care a fost, este, şi va fi, indiferent de faptul există sau nu Universul? Răspuns: spaţiul”.[13]

            * „Înţelepţii caldeeni (Babilon), numeau aceasta „Sfânta Sfintelor a ştiinţei care ne-o dă chiar Dumnezeu”. Duada (două particule primare –G.J.) mai era numită Îndrăzneală, fiindcă ea s-a desprins de la monada primară divină  (cubul de spaţiu – G.J.)”.[14]

Caldeiii:

 „Aura – este o sinteză a ambelor aspecte ale luminii astro – eterice. Od – lumină dătătoare de viaţă. Ob – lumină care provoacă moartea” (radiaţie Gamma – G.J.).[15]

Iat-o !!! : „lumina care provoacă moartea”, sau radiaţia nucleică în terminologia noastră. De unde puteau să ştie oamenii din Babilonul antic despre existenţa luminii care provoacă moartea? Probabil exista o experienţă în aceast domeniu, dacă existatu cunoştinţe despre aceasta. Fără foc nu-i nici fum. Va puteţi imagina de ce fel de aparate trebuie să dispui, ca să afli despre existenţa „luminii ce povoacă moarte”? Nu mai simple ca cele din prezent, fiindcă radiaţia nucleică nicicum nu se vede, nu se simte, nici nu se poate presupune existenţa ei fără detectoare speciale. Radiaţia nucleică se propoagă şi se manifestă identic ca şi lumina, numai că organismele noastre nu-s dotate cu abilităţi de a o detecta. Aşa că, numind radiaţia nucleică „lumină care provoacă moartea”, caldeii nu greşeau cu nimic.

            * „... în mitologia şi cosmologia chineză, Tai Chi înseamnă „geneza primară superioară”, „limita cea mare” unul din cele mai fundamentale începuturi. Tai Chi serveşte ca punct de plecare al apariţiei unei mari mulţimi de obiecte, al Universului în întregime. Tai Chi dă naştere la două forme (elementare), (forţele Yin şi Yan)”.[16] Este evident faptul, că sub noţiunea de Tai Chi se are în vedere cubul de spaţiu care se divizează, iar Yin şi Yan sunt cele două particule primare cu proprietăţi opuse.

            *„Guan Shi-Yin şi Guan Yin sunt două aspecte - masculină şi feminină, ale aceluiaşi început în Cosmos”.[17] 

            * „În cea mai veche carte cunoscută în China, cartea „I Ching” (Cartea Schimbărilor), numerele impare sunt masculine şi sunt reprezentate cu cercuri luminoase, iar numerele pare sunt feminine, si sunt reprezentate cu cercuri negre”.[18] Preponderenţa gamma - quarcilor formează materie, care la concentraţia sa supremă devine astru luminos, iar preponderenţa fotonilor formează antimaterie – materie neagră.

            * „În mitologia chineză antică:

Yin – început întunecat, feminin, numere pare.

Yan – început luminos, masculin, numere impare”.

Yin = foton, Yan = gamma – quark.

            * Chinezii consideră, că întreg procesul de creaţie şi existenţă este un rezultat al interacţiunii, dar nu al confruntării dintre Yin si Yan, care tind reciproc unu către altul, iar punctul culminant al acestui proces este fuziunea totală a cerului şi a pământului (anihilarea – G.J.)”.[19]

            * „Yin (China). Principiul feminin al materiei, fertilizat de Yan, principiul eteric masculin, şi răspândit apoi în Univers”.[20]

            * „Fohat (Tibet). Terminul reprezintă forţa activă masculină.

                 Shakti. (Tibet). Forţa feminină generatoare în natură, esenţa electricităţii cosmice”.[21]

Fohat = gamma quark, Shakti = foton.

            * „Yin – Syn  sunt inaccesibile raţionamentului uman, de aceea învăţătorul Buddha a interzis strict astfel de întrebări”.[22]

            * Taoism:

            „Tao dă naştere la unu (pneuma iniţială). Tao dă naştere la doi (pneuma pasivă negativă Yin şi pneuma actvă pozitivă Yan). Tao dă naştere la trei. Trei generează toate lucrurile”.[23]

 Aici e util să ne mai amintim odată cuvintele lui Pitagora: „…unu nu-i număr, doi nu-i număr – numai trei este număr”. Expresiile sunt foarte asemămătoare ca conţinut. În ambele cazuri se vorbeşte despre faptul că numai trei particule primare pot începe formarea materiei sau antimateriei.

            *Africa, poporul Bambara. Are o mitologie comună cu poporul Dogon din Mali.  

„Lumea a provenit din golul dotat cu mişcare. În procesul de creaţie a apărut spiritul Yo, 22 elemente de bază, 22 rotaţii ale spiralei”.[24]

*America, poporul Aztec:

“Mexicani antici credeau în primele două creaturi, de la care au provenit toate celelalte, chiar şi zeii. Ele erau Ometekuti şi Omeskuatl care trăiau în vârful lumii, în al treisprezecelea cer”.[25]

            Acum, să vedem, ce scrie Eelena Blavatskaya despre particulele primare. Să ne amintim, că ea nu a fost iniţiată. Înţelepţii indieni i-au dat cunoştinţe accesibile pentru ea, dar nu complete, despre ce însăşi Blavatskaya a scris în mod repetat. Multe din cunoştinţe şi concluzii sunt rezultatul cercetărilor ei personale. Cu toate acestea, ea continuă şi azi să rămână unul dintre cei mai informaţi cercetători în domeniul ştiinţei arhaice:

            „Oul (la egiptenii) simboliza substanţa iniţială, care a servit ca material pentru Universul vizibil; acesta conţinea, precum şi Pleroma gnosticilor şi Shekinah a cabaliştilor bărbat şi soţie, spirit şi viaţă, „a cărei lumină include toate cealalte lumini”, sau vieţi spirituale. Această primă manifestare a fost simbolizată de şarpe, care la început reprezenta înţelepciunea divină, dar, după ce a căzut în regenerare, devine impur. Ptah este omul ceresc (principiul masculin), ca şi Adam Kadmon egiptean, sau Hristos (ca stare), care, uninduse cu Duhul Sfânt feminin, ZOE, produce cinci elemente: aerul, apa, focul, pământul şi eterul. Aceasta întocmai corespunde A”d budist şi celor cinci Dhyani - Buddha. Svayambhuva - Nara hinduist dezvoltă din sine principiul matern, ​​inclus iniţial în esenţa sa divină - Nari, Fecioara nemuritoare, care, fertilizată prin spiritul său, devine Taumatra, mamă a cinci elemente: focul, aerul, apa, pământul şi eterul. Toate teoriile provin din filosofia hinduistă”.

Când citesc textele antice, întotdeauna am impresia că autorii doresc să descrie fizica, folosind doar expresii literar artistice, fără a recurge la o terminologie specială ştiinţifică. Asta într-adevăr aşa şi este, şi, de fapt, demonstrează că această ştiinţă este mult mai veche decât timpul în care ea a fost descrisă, o descriere, care a ajuns în zilele noastre iată în aşa formă. Imaginaţi-vă că D-stră aţi găsit în junglă o societate umană primitivă, a-ţi trăit un timp la ei, a-ţi învăţat limba lor, şi iată doriţi să le povestiţi despre virtuţile civilizaţiei noastre. În rezultatul unui efort enorm D-stă veţi reuşi să le povestiţi ceva, dar forma de expunere, de prezentare nu va diferi mult de textele ştiinţifice antice, fiindcă în limba unei societăţi primitive nu există terminologie ştiinţifică. Iată care-i cauza. Dar să fim atenţi: în acest limaj obişnuit, non-ştiinţific, se povestesc lucruri total anacronice, de o profuzime ştiinţifică uluitoare, fapte, ce nu ar trebui să-i preocupe pe exponenţii unor societăţi non-tehnologice.

În citatul de mai sus Blavatskaya vorbeşte despre cinci elemente (stihii) de bază ale materiei (de fapt cinci stări). În alte surse antice se insistă asupra a patru elemente, în care nu se include eterul. Pământul, apă, aerul şi focul - că cele patru stări ale materiei: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă. Pe mine la şcoală m-au învăţat că sunt trei stări ale materiei. A patra stare, starea de plasmă, a fost adăugată abea prin anii 70 ai sec. XX. În timpul vieţei Elenei Blavatskaya, la sfârşitul secolului al XIX-lea, nimeni nici nu pesupunea măcar, că focul ar fi o stare a materiei, a patra stare, starea de plasmă. Deasemenea, în acea vreme, în cercurile ştiinţifice se discuta privitor la esenţa spaţiului: este loc gol sau mediu (eter). Blavatskaya şi teosofii pe care îi reprezenta ea, insistau asupra faptului că spaţiul este mediu. Afirmaţiile lor se bazau pe cunoştinţele căpătate în urma studierii străvechilor surse hinduiste. Deaceia, Blavatskaya include eterul ca o a cincea stare a materiei, şi puţin greşeşte în această privinţă. Da, spaţuil (eterul) este un mediu, dar el nu este material şi nu poate fi enumărat de rând cu cele patru stări ale materiei. Spaţiul face parte, după părerea mea, mai degrabă dintr-o altă realitate – realitatea transcedentală, despre care de asemenea se spune mult în izvoarele hinduiste.

            Mai sus E. Blavatskaya scria, că toate teoriile îşi au rădăcinile în mitologia hindusă. Acest lucru este doar parţial adevărat. Un alt centru de conservare a ştiinţei arhaice a fost Egiptul. Atât în Egipt, cât şi în templele din Mesopotamia, se întâlnesc unele fragmente şi formulări, care lipsesc în cele indiene. Dar toate împreună, evident, provin din una şi aceiaşi concepţie, cosmologie, mai veche chiar şi decât cea hinduistă, originile căreia nu pot fi explicate până în prezent. Ştiinţa şi filosofia Greciei antice î-şi au rădăcinile în centrele egiptene, babilonene şi cele hinduse. Elinii n-au inventat nimic nou. Aşa că e greşit să se considere perioada Greciei antice drept timp în care s-a născut ştiinţa. Mai jos voi aduce cîteva exemple.

Прослушать

На латинице

            * Tales din Milet (anii 624 - 547 î.e.n.). A studiat matematica şi astronomia la egipteni, a studiat magia la caldei (babiloneni).

“Universul este rezultatul transformărilor calitative a unei şi aceiaşi substanţe. Baza primordială a lucrurilor – apa”. [26] 

            * Anaximandru din Milet (anii 611 - 545 î.e.n.).

“Substanţa primară nu este apa, ci o substanţă specială, o materie nedeterminată - Apeiron. Din această materie se elimină contrariile, aşa cum ar fi frigul şi căldura”.[27]

După cum se vede clar, Anaximandru a înţeles mai profund decât Tales şi îl corectează… Se observă că ei comentează în greceşte ceva, care au citit în altă limbă şi nu prea pot alege echivalente ligvistice.

            * Parmenide (anii 540-480 î.e.n.). Cunoştea învăţătura lui Pitagora.

 „Existenţa este, iar neexistenţa nu-i, fiindcă ea nu poate fi concepută (imaginată).... Lucrurile separate între ele de loc gol (vid) - o noţiune falsă. Dacă am considera locul gol ca neexistenţă, atunci el nu ar trebui să fie deloc. Dar dacă locul gol (vidul) este ceva substanţial, apoi ce fel de interval mai poate fi prevăzut între el şi obiect, între substanţial şi substanţial? Existenţa este o integritate, o singularitate şi continuă (veşnică).[28]

 

            * Heraclit din Efes (anii 535 - 475 î.e.n.).

 „Existenţa în componenţa aceluiaşi obiect a două contrarii necesare a generat tensiune, capacitatea de a acţiona”.[29]

            * Democrit: „... Universul este infinit. O parte a lui este plină, iar alta – deşeartă (goală, vidă); ... corpusculile s-au împletit între ele, se mişcă împreună şi formează o conexiune în formă de sferă; ... împletitura de corpuscule a format un conglomerat, care la început a fost murdar şi umed; ... mai apoi aceste corpuri s-au uscat, apoi s-au aprins, ele au format natura aştrilor; …nimic nu apare din neexistenţă şi nu dispare în neexistenţă; nici un lucru nu apare întâmplător, fără motiv, dar apare dintr-o cauză anume şi în puterea necesităţii”.[30]

            *Aristotel:

„Platon în „Timaios” spune că materia şi spaţiul sunt unul şi acelaşi lucru”.[31]

            Este evident faptul, că filozofii antici greci extrăgeau cunoştinţe dintr-o sursă unică şi mult mai veche, fiecare în măsura puterii sale de înţelegere. Apogeul cunoaşterii elene a fost Pitagora. El a fost un iniţiat adevărat. Păcat că lucrarile lui s-au pierdut. Cunoaştem ceva despre el doar din cărţile discipolilor săi. De aici putem să ne dăm seama, că Pitagora a studiat foarte profund stiinţa arhaică şi a restabilit o bună parte a ei.

* Paracelsus. Mare magician, alchimist, a descoperit elementul chimic Hidrogenul. „Când a început crearea, Ylyaster s-a divizat... Toată creaţia a fost rezultatul divizării ...

Spiritul şi viaţa produc toate lucrurile, dar în esenţă ele sunt una, nu-s două...”.[32]

            * Frank masonii:

„Frăţia Frank masonă consideră că lumina şi întunericul sunt una şi aceeaşi”. [33]

Hegel.

“Duada autentică se desfăşoară în două moduri: centrifug şi centripet. Este foarte

 important principiul polarităţii. Sub el au loc toate iniţierile”.[34]

            Mai înainte scriam, că în toate timpurile au existat oameni care cunoşteau ceva din ştiinţa arhaică, dar ea se răspândea numai printre iniţiati. Eu nu pot să ştiu în ce măsură cunoşteau sau înţelegeau ei această teorie, dar rămâne evident faptul, că cineva cunoştea câte ceva din principiile de bază şi mai înainte, şi astăzi.

            Acum să vedem cum merg lucrurile în fizica de astăzi. Omul departe de această stiintă crede, probabil, că odată ce contemporanietatea a facut pasi mari în tehnologie, oamenii de ştiinţă cunosc totul despre structura materiei. Dar acest lucru nu-i adevărat, e complicat şi foarte anevoios. Cercetările continuă, şi multe, din care eri păreau adevăruri, astăzi sunt corectate sau chiar negate. Dar mie mi se pare, că toate descoperirile noi în fizică, numai apropie cunoaşterea contemporană de ştiinţa arhaică. Iată ce scrie Richard Feynman: „O altă marie unificare a fost sărbătorită atunci, când a fost descoperită legătura între electricitate, magnetism şi lumină. S-a dovedit că acestea sunt doar aspecte diferite ale unei şi aceeaşi esenţe; acum noi o numim câmp electromagnetic”.[35] Bine ar fi fost, dacă adăugau aici şi căldura. Una din cauzele multor erori în fizica teoretică constituie utilizarea în continuare a metodei „principiul incertitudinii”. Greu sunt de exclus unele erori evidente cum ar fi, de exemplu, Mişcarea browniană, legea atracţiei universale a lui I. Newton, etc. Contradicţiile dintre savanţi a dus la separarea Fizicii cuantice de fizica teoretică clasică, iar fizica experimentală, aceea care şi mişcă ca atare progresul tehnologic înainte, are prevederile ei şi ia în calcul multe lucruri, care nu sunt prevăzute de nici o teorie. De fapt, astăzi fizica teoretică a rămas mult în urma fizicii experimentale şi nu poate explica multe fenomene atestate real, experimental.

 Formarea elementelor subatomice şi a atomilor.

Materia NU are greutate. Greutatea materiei este doar un fenomen, care se manifestă în mediul câmpului gravitaţional şi în unele forme de mişcare ale acesteia cauzate de o forţă externă (mişcarea accelerată, centrifugă). De aceea, cantitatea reală de materie ar trebuie să fie numărată, adică cu bucata şi nu cântarită la kilogram. Aşa afirmau oamenii de stiinta din cele mai vechi timpuri. Aşa şi procedează ştiinţa modernă în privinţa elementelor chimice, când un proton, sau, altfel zis, un atom de hidrogen monovalent, este luat drept unitate. Dar în sistemul arhaic, protonul deja este format din treisprezece piese, şi fiecare din acestea, la rândul lor, sunt compuse din câte 20 de piese. Nu ştiu şi n-am întâlnit în izvoarele istorice nici o aluzie măcar la faptul că tetraedrele ar putea forma şi altceva decât particulele primare, de aceea enumerarea masei materiei şi antimateriei eu voi incepe-o de la particulele primare. Fiecare din ele va avea masa egală cu “unu” şi voi folosi o enumerare obişnuită – de la unitate în sus.

Dar pentru determinrea densităţii materiei şi a puterii câmpulului gravitaţional, se face necesar un alt sistem de calcul:

-         gamma-quarkul = 1 (unu),

-         fotonul = -1 (minus unu).

-         spaţiul  =  0 (zero)

Anume astfel ni se prezintă greutatea şi densitatea materiei în realitatea mediului terestru pe care noi o percepem:  gamma – quarkul are greutate, fotonul are antigreutate, iar spaţiul nu-l percepem. Dar acesta v-a fi numai un instrument matematic de calcul. Să nu uităm, că în realitatea pur fizică antimateria nu-i minus şi spaţiul nu-i zero.

Pe Des. 17 şi Des. 18 se demonstrează principiul de formare a materiei şi antimateriei. Aici se prezintă elementele subatomice de până la nivelul Protonului. Fizica contemporană le numeşte particule sau mezoni, muoni – o îcurcătură întreagă. Denumiri sun multe şi diferite ca şi păreri despre ele, dar pe teoreticieni îi uneşte faptul, că nimeni din ei nu consideră „particulele” subatomice drept elemente sinestătătoare asemenea celor chimice de la Hidrogen în sus, ceea ce-i face să greşească toţi ca unul.  Şi nu-i nimic de mirare aici, fiindcă aceste „particule” sunt foarte mici – mai mici decât atomul de hidrogen, mai mici decât protonul. Ele au fost descoperite indirect în acceleratoare şi alte instalaţii ale fizicii experimentale. Nu există nici o posibilitate ca ele să fie văzute vre-o dată, fiindcă multe din ele sunt mai mici decât fotonul. Numai cugetul ne mai rămâne. Desigur, aceste elemente subatomice diferă de atomi ca structură şi mod de formare, dar şi să le numim „particule” de asemenea nu-i corect, deoarece ele nu sunt parte, fragment din ceva, dar sunt corpuri materiale sau antimateriale independente. În opinia mea, aceste elemente subatomice sunt de fapt şi electronii atomilor. Altceva pur şi simplu nu poate fi, fiindcă nu-i de unde. Dar aceasta nu înseamnă că elementele subatomice nu pot forma şi struturi proprii uninduse în micromolecule. Există aşa posibilitate.                  

Fotonul şi gamma - quarkul la o atingere de unu la unu anihilează şi se transformă într-un cub de spaţiu. Dar la ciocnirea simultană a unui foton cu doi sau mai mulţi gamma - quarci anihilarea nu mai poate avea loc şi se formează materie, elemente la nivel subatomic. Des. 17. Fotonul poate cuprinde în sine şi menţine în atracţie maximum 12 gamma - quarci. Acest lucru se întâmplă deoarece numai maximum 12 bile pot forma o figură kvazi sferică. Loc pentru a 13 bilă nu există. Adică există, dar numai în centru formaţiunii sferice. Dar centrul rămâne gol, neocupat, fiindcă nu există nici o cauză pentru care unul din gamma – quarci l-ar ocupa. Gamma – quarcii atrag fotonul fiecare la sine cu forţe absolut identice; câmpurile gravitaţionale ale gamma - quarcilor se sumează într-un singur câmp gravitaţional comun, care presează asupra fiecărui quark cu aceeaşi forţă plasându-i la distanţe egale de la centru, deoarece quarcii se resping reciproc. (Vă amintesc, că câmpul gravitaţional se formeză datorită lipsei particulelor de sens opus şi NU datorită forţei de acţiune a gamma – quarcilor).

În antichitate, numărul 12 şi sistemul de numărare duodecimal erau învăluite într-o aură de sacralitate. Potrivit lui Platon, însăşi Divinitatea Supremă a construit Universul pe baza formei geometrice a dodecaedrului.[36] Şi Pitagora de asemenea vorbea despre structura ascunsă a lumii în formă de dodecaedru.

Protonul este nucleul cel mai stabil. El are 12 gamma – quarci: un set complet. Fiecare din gamma – quarci are o formă aproape sferică (icosaedru). În cazul acesta dodecaedrul este doar modelul matematic al amplasării gamma – quarcilor în componenţa protonului. Da, autorii antici au dreptate, toate nucleele elementelor chimice constau anume din aşa protoni (dodecaedre). Diferenţa constă numai în numărul lor şi forma de aranjament. La aceasta se mai adaugă însoţirea nucleelor de către electroni (elemente subatomice). Combinarea tuturor acestor factori fac lumea noastră atât de diversă. Iată unde şi pentru ce a fost necesar sistemul de numărare duodecimal - pentru a determina elementele chimice, pentru numărarea nucleelor lor, electronilor şi toate combinaţiile posibile. Sistemul duodecimal aici e de neînlocuit, în timp ce în viaţa cotidiană sistemul zecimal de numărare mi se pare mai practic.

După cum se vede pe Des. 17, din punct de vedere teoretic, pot exista 11 elemente subatromice. Numărul de gamma - quarci în fiecare dintre elemente poate forma figuri (structuri) mai mult sau mai puţin stabile, astfel încât în realitate putem întâlni mai puţine dintre aceste elemente, datorită faptului că acelea, care au o structură mai puţin stabilă, mai puţin echilibrată, au o perioadă foarte scurtă de existenţă. Cu toate acestea, noi nu putem califica combinaţiile instabile ca imposibile, fiindcă în anumite situaţii ar putea exista şi ele. Un al doilea foton nu poate să se alăture la aceste elemente, deoarece gamma - quarcii, care formează nucleul, sunt în interiorul  fotonului acaparat, care, la rândul său, respinge alţi fotoni. Dar un gamma - quark liber poate pătrunde prin fotonul ce serveşte ca înveliş al nucleului, şi să se combine cu ceilalţi quarci ai nucleului dacă numărul acestora e mai mic de 12. În consecinţă creşte masa şi greutatea elementului şi acesta devine ca atare un altul, cu alte proprietăţi. În aşa mod are loc sinteza (creşterea) elementelor subatomice până la nivelul protonului.

            Pot oare elementele subatomice mai mici să servească drept electroni altor elemente subatomice mai mari? E greu de spus, fiindcă aici sunt necesare calcule matematice. Dar mai degrabă că nu, fiindcă e prea mică diferenţa de masă între ele. Dar fotonii ar putea fi acaparaţi de elementele subatomice în calitate de electroni (sateliţi) – modelul permite aşa ceva, după cum permite şi unirea elementelor subatomice în micromolecule, adică pot forma diverse substanţe. Surse din stiinţa arhaică afirmă acest lucru. Da, la nivel subatomic pot exista structuri asemeni celor moleculare, şi chiar viaţă poate să existe. Adică la nivel subatomic ar exista o realitate diferită de cea pe care noi o cunoaştem, mai fină, dar nu mai puţin reală decât lumea care o cunoaştem. Iată ce spun teosofii despre aceasta: “Lumina ... este materialul cu ajutorul căreia „zeii” şi alte forţe invizibile se întruchipează în organisme”.[37] Aici termenul de „lumină”, în context, se subânţelege ca „material luminos”, plasmă, foc. Plasma şi focul pot fi nu numai vizibile, strălucitoare, dar şi invizibile, dacă ele nu emit fotoni. Desigur, aceasta afirmaţie nu este concluzia ştiinţifică proprie a teosofilor, dar e preluată din sursele ştiinţei arhaice. Şi în Coran se spune, că pe Pământ mai există nişte fiinţe create din foc – demonii, nu mai puţin reale decât oamenii. Trebuie să conştientizăm, că Coranul de asemenea n-a apărut pe loc gol.

            Să analizăm primul element subatomic. El constă dintr-un foton şi doi gamma – quarci. Fotonul, fiind particulă cu forţe de sens opus, reduce puterea fiecărui dintre cei doi gamma - quarci în jumătate, reduce şi densitatea fiecăruia la jumătate. Prin urmare, dimensiunile lor vor creşte până la dimensiuni medii (unghiul de înclinare a piramidei de la verticală – 22,5⁰). Gamma - quarcii, la rândul lor, reduc dimensiunea fotonului până la limita de jos. Puterea (forţa inertă) a fotonului n-o reduc la zero, după cum s-ar părea, dar o subpoziţionează – o domină, şi fotonul nu mai are posibilitatea să atragă el un gamma – quark, în schimb el poate fi atras în continuare de alţi gamma - quarci . În rezultat, vom obţine un element cu greutatea de 1 şi masa 3. Masa, în cantitate de 2 particule primare, nu se manifestă în greutate. Iată aceasta-i natura masei acsunse. Ştiinta modernă a descoperit că există o masă ascunsă a obiectelor materiale, care uneori se manifestă, dar de unde apare ea - nu se ştie. Dar sistemul ştiinţific arhaic poate demonstra de unde şi cum se ia masa ascunsă – după modelul indicat mai sus.

Exemplu de detectare a masei ascunse:  Avem un ulcior, confecţionat din lut crud, pe care intenţionăm să-l ardem. Ulciorul este uscat, dar cum nu l-am usca noi de tare, în lut mai rămâne încă 4% apă. Plus la aceasta, lutul mai conţine încă 7% de apă legată chimic (în molecule). La temperatura de 600⁰C toată această apă se evaporă complet şi se separă de ulcior. Calculăm: Ulciorul din lut crud cântărea 1 kg. În procesul de ardere noi am evaporat apă din el - 11% din greutatea lui iniţială. Pare absolut logic şi normal ca ulciorul după ardere să cântărească cu 0,110 kg mai puţin, adică 0,890 kg. Calculele sunt corecte, aşa ar trebui să fie în conformitate cu concepţia actuală despre materie. Dar realitatea e alta. Scoatem ulciorul din cuptor. Lutul s-a transformat în ceramică. Punem ulciorul pe cântar. Cântarul ne indică 1, 05 kg. Ulciorul în loc să scadă în greutate ca urmare a evaporării a 11%,  din greutate, el a adăugat în greutate şi cântăreşte mai mult decât a avut înainte de ardere. De unde s-a luat greutatea în plus???? Ştiinţa modernă n-are răspus la această întrebare. Dar ştiinţa arhaică are explicaţie: în procesul de ardere s-au creat condiţii pentru repoziţionarea atomilor mai grei în structuri cristalice echilibrate, care a  condiţionat eliberarea atomilor mai uşori şi a unei bune părţi din electroni (elemente subatomice). Dar în structurile mai uşoare numărul fotonilor e mai mare decât în elementele grele. Deci, în procesul arderii s-a micşorat proporţionalitatea fotonilor în lut. Dar fotonii au antigreutate. Anume aceasta a şi facut ulciorul mai greu ca înainte de ardere.

Pentru a vă imagina mai bine cum are loc acest proces, voi aduce un alt exemplu mai simplu. Avem o piatra de care e legat un balon cu gaz uşor - heliu, de exemplu. Îl punem pe cântar. Cântarul arată 900 grame. Tăiem aţa ce leagă balonul de piatră, şi balonul se desprinde de piatră. Greutatea pietrei creşte imediat – 1000 de grame. Aceasta ne demonstrează în mod convingător, că masa materiei nu se masoară în unităţi de greutate, fiindcă nu sunt una şi aceeaşi. Greutatea este forţă, dar masa – cantitate. Nu chiar exact, dar mai aproape de adevăr este măsurarea masei în raportul dintre volum şi densitate. Altă posibilitate practic nu există, fiindcă e clar oricui, că este absolut imposibil de numarat particulele primare într-un volum de substanţă.

Încă în secolul al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au presupus existenţa antimateriei. Elena Blavatskaya, o apărătoare feroce şi emoţională a ştiinţei arhaice, nu neagă existenţa unei astfel de materii, dar se îndoieşte de capacităţile savanţilor contemporani ei, indicând vârsta infantilă a ştiinţei oficiale. Ea ironizează „goana sterilă până ce” a chimiştilor în căutarea greutăţii atomice negative. Blavatskaya numeşte antimateriea „lume misterioasă de dincolo, care se închide în faţa unor mâini prea materialiste”.[38] Dar chimişti n-au căzut de acord cu aceasta, şi iată, o sută de ani mai târziu, dar totuşi au descoperit existenţa acesteia. Şi asta nu e rău - doar confirmă corectitudinea ştiinţei arhaice.                           

Des. 18. La atingerea concomitentă a unui gamma - quark cu doi sau mai mulţi fotoni se naşte antimaterie, sau materie de principiu feminin, după cum o numesc documentele vechi. Gamma - quarkul poate să contacteze simultan cu nu mai mult de 12 fotoni. Ca şi în cazul anterior, această posibilitate este limitată de parametrii geometrici. Gamma – quarkul (mai precis – câmpul gravitaţional exterior al acestuia) trebuie să se atingă de fiecare din aceşti 12 fotoni. E greu de imaginat cum are loc interacţiunea în acest caz. Probabil fotonii îl extind (îl dilată) pe gamma – quark în dependenţă de câţi participă la această întâlnire, sau chiar dezmembrează gamma-quarkul în tetraedre. Cert rămâne faptul, că antimateria îşi păstrează semnele distinctive ale fotonului: dimensiuni mari, câmp gravitaţional interior şi o densitate mult mai mică decât cea medie (a spaţiului intergalactic) – invers proporţională densităţii corpurilor materiale. La scară cosmică aceasta-i materia neagră, presupusă anterior şi acum descoperită real în spaţiul intergalactic. Ea are formă sferică şi nu poate să se afle în câmpurile gravitaţionale ale planetelor, aştrilor şi galaxiilor, fiindcă are proprietate de mişcare accelerată opusă, excentrică. Corpurile cereşti antimateriale sunt negre, deoarece masa lor este compusă mai mult de 50% din fotoni, care se află în stare extinsă. Dar într-o aşa stare noi percepem fotonii ca întuneric. Corpurile negre (antimateriale) nu atrag nimic şi coexistă paşnic unul lângă altul în cazul când sunt de dimensiuni aproximativ egale. Ele nu reflectă lumina, dar o absorb total dacă aceasta s-a atins de suprafaţa lor. De asemenea, corpurile negre absorb alte corpuri negre mult mai mici care s-au atins de suprafaţa lor. Pe corpurile materiale nu le atrag deloc la distanţa câmpurilor gravitaţionale externe ale acestora. Dar dacă din întâmplare un corp material (meteorit, asteroid) se ciocneşte cu un Corp negru (antimaterial), corpul material se dezintegrează. De fapt „ciocnirea” cu un Corp negru nu ar putea avea loc, fiindcă corpul material pătrunde liber în antimaterie. Altceva, că consecinţele pentru el ar fi apocaliptice. Dacă o planetă ar contacta cu câmpul său gravitaţional un corp negru, atunci ar putea avea loc scurgerea materiei catre corpul negru – în dependenţă de dimensiuni şi profunzimea contactului. Corpurile negre pot reflecta razele gamma, în cazul în care acestea sunt foarte dense. În opinia mea, ele înşişi emit raze gamma, după cum şi aştri emit lumină (fotoni). Corpurile negre ar putea fi văzute cu telescoape gamma. Sunt astfel de telescoape. Corpurile negre nu formează sisteme planetare, galaxii etc. Ele sunt absolut pasive în exterior, ceea ce nu se poate spune despre interior. În textele vechi există informaţie, că este materie pasivă şi materie activă. Cu toate acestea nu se poate de spus că Corpurile negre sunt absolut pasive, sau neutre şi n-au nici un rol şi nici o funcţie. Dacă o planetă destul de mare sau astru ar pătrunde cu viteză mare în interiorul unui Corp negru pe măsura lor, atunci ambele corpuri s-ar descompune până la nivelul particulelor elementare. O mare parte din materie şi antimaterie ar anihila, sau Corpul negru şi-ar putea schimba proporţionalitatea în direcţia materială. În acest caz, se naşte un quasar - un corp cosmic material foarte mare, care emite o cantitate enormă de lumină în spectrul roşu. Quasarii sunt compuşi din plasmă. În ei incepe sinteza elementelor materiale practic de la cel mai jos nivel – de la particulele elementare. Radiând lumina, numărul de fotoni scade treptat şi materia devine tot mai densă. Radiază multă lumină deoarece numărul de fotoni în Quasar nu este cu mult mai mic decât numărul de gamma - quarci. Emisia de lumină se vede în sectorul roşu al spectrululi, deoarece fotonii sunt comprimaţi foarte slab de nucleele elementelor materiale foarte uşoare încă. Quasarul are un câmp gravitaţional foarte mic raportat la diametrul său. Dar treptat Quasarul se comprimă, se reduce în dimensiuni, câmpul gravitaţional creşte şi devine o planeta sau o stea. Am descris aici mai pe larg formarea quasarilor, fiindcă fizica actuală a intrat în impas şi nu le găseşte loc în teoria sa. Contradicţia principală constă în aceea, că potrivit conceptului oficial, lumina în spectrul roşu ar trebui să vină numai de la stele şi galaxii foarte îndepărtate, care emit o cantitate foarte mică de lumină. Dar iată quasarii nu vor sa se supună acestei reguli: ei se află la o depărtare cosmică medie, emit o cantitate enormă de lumină, dar în spectrul roşu, ceea ce n-ar trebui să se întâmple conform fizicii teoretice. Dar modelul ştinţific arhaic explică foarte simplu acest fenomen: Culoarea luminii nu depinde de distanţa de la care ea se emite, dar de gradul de comprimare al fotonilor. Şi-apoi mai există o mare eroare în fizica actuală: efectul Doppler se referă la răspândirea sunetului în aer (!); dar absolut neînţeles rămâne, de ce acest efect a fost răspândit şi asupra mişcării luminii în spaţiul cosmic ??? În rezultat s-a ajuns la concluziile stupide de „mişcare spre roşu” şi „marea explozie” (big bang), adică, spus româneşte, cu oiştea în gard. Păcat.

Mai sus am scris că elementele subatomice, ca structură, diferă de atomi. Diferenţa constă în aceea, că elementele subatomice au înveliş fotonic, adică gama - quarcii se află în interiorul fotonului. Aceasta se referă şi la proton – tot el şi Hidrogen monovalent. Nucleele atomilor, însă, NU au înveliş fotonic, ele sunt compuse din diverse cantităţi de protoni, câmpurile gravitaţionale ale cărora se sumează în unul comun, care şi îi menţine împreună. Se unesc protonii în nuclee de atomi nu de bună voie (fiindcă ei se resping reciproc) dar sub presiunea unei sau unor forţe gravitaţionale sau dinamice din exterior mult mai mari. Ştiinţa modernă a stabilit existenţa câmpurilor gravitaţionale la atomi. Numai că „ele nu scad invers proporţional distanţei la patrat (ca la Newton – G.J.), dar mor exponenţial la o distanţă anumită de centrul” atomului.[39] Aceasta înseamnă, că câmpurile gravitaţionale ale nucleelor de atomi treptat scăd în puterea lor odată cu creşterea distanţei de la centru, şi la o anumită depărtare se termină brusc şi total.                   

            Pe Des. 19 se prezintă principiul de formare a atomilor. a) Doi protoni la distanta câmpurilor gravitaţionale sau la o distanţă mai mare decât aceasta, sunt neutri unul faţă de altul. b) Dacă o forţă exterioară ar apropia protonii la distanţa intersectării câmpurilor gravitaţionale, dar neajungânduse la centri, protonii se vor respinge reciproc şi vor căpăta mişcare odată cu încetarea acţiunii forţei exterioare. c) Dacă forţa exterioară va apropia protonii într-atâta, încât nucleele lor să pătrundă reciproc în câmpul gravitaţional al celuilalt, iar limitele externe a câmpurilor gravitaţionale să treacă de centrele nucleelor, apoi în aşa caz cele două (sau mai multe) nuclee formează un centru comun iar d) câmpurile gravitaţionale se sumează într-unul singur. În rezultat se formează o structură nouă, pe care noi o numim „Atom”. Aceşti doi sau mai mulţi protoni nimeresc în plasa câmpului gravitaţional comun şi n-o mai pot părăsi nici după încetarea acţiunii forţei exterioare.

            Fizica actuală (experimentală) confirmă acest fapt:

„Câmpul atracţiei a mai multor mase C = C1 + C2 + C3 + ...  Principiul superpoziţiei, sau a suprapunerii câmpurilor ... declară, că câmpul general a mai multor surse, este suma câmpurilor produse de fiecare dintre ele”.[40]

            Forţă exterioară, capabilă să formeze atomii, poate fi doar un câmp gravitaţional mult mai puternic. Mai departe procesul decurge în creştere mai rapid şi mai uşor. Atomii mai mari absorb (înghit) uşor atomi mai mici. Dar nu chiar uşor de tot. Acestui proces i se împotrivesc electronii de pe orbitele nucleului atomului, care sunt de fapt elemente usoare subatomice şi chiar posibil si fotoni pe ultima orbită. Electronii (elementele subatomice) pot înpiedica accesul altor atomi spre nucleu respingândui sau legândui în alte structuri. Dar dacă totuşi un atom mai mare a reuşit să înghită un atom mai mic, sau s-a efectuat împreunarea a doi atomi similari în rezultatul acţiunii forţei externe, acest proces este însoţit de eliberarea multor electroni sau chiar protoni, care nu si-au gasit un loc echilibrat în noul nucleu. Aceasta-i cauza topirii magmei sub scoarţa terestră şi a materiei aştrilor – sinteza elementelor (atomilor) tot mai grei, ca rezultat al acţiunii forţei gravitaţionale, însoţită de eliberarea electronilor (elementelor subatomice) din fostele structuri. Pe aştri mai există o cauză a emisiei de lumină şi căldură – procesul de sinteză a atins limitele posibile de concentrare a nucleelor şi masa critică explodează (se dezintegrează), adică au loc explozii nucleare care distrug (parţial referitor la masa totală) şi atomii si electronii până la nivelul particulelor elementare. Astfel aştri emit lumină (radiaţie fotonică) şi radiaţie nucleică.

Pe Des. 20 vă prezint un tabel al nucleelor atomilor teoretic posibili până la Carbon.

În tabelul periodic al elementelor numărul atomar corespunde numărului de protoni ai nucleului. Dar, deoarece în tabelul meu, neutronii sunt tot protoni, numărul atomar se înmulţeşte cu doi.          

Masa se calculează în unităţi de particule elementare de ambele tipuri.                                

Dacă vom compara cu elementele din tabelul periodic oficial, se dovedeşte, că elementele stabile, real posibile, sunt cele cu un număr par de protoni. Aici deja situaţia se complică. Şi asta nu e rău, ba din contra, ne demonstrează cum pot fi create atât de multe lucruri, având la bază doar aceste două particule elementare. Problema constă în aceea, că este necesar de calculat cum pot să se distribuie protonii în nucleu, în cazul în care ei se resping reciproc, iar forţa câmpului gravitaţional comun presează protonii spre centru în egală măsură. Structura pe care o formează protonii în nucleu trebuie să fie una echilibrată pe suprafaţa unei sfere imaginate, adică protonii trebuie să se afle echidistant unul faţă de cei care-l înconjoară, şi toţi la o distanţă egală de centru. De aceea, practic, nu orice număr de protoni pot forma un nucleu stabil.

În esenţa lor, atomii sunt nişte conglomerate de particule elementare, electroni şi protoni. Rar am întâlni un astfel de atom, cum se descrie acesta în tabelul periodic. De exemplu: gamma - quarcii pot pătrunde foarte uşor către nucleul unui atom, în special spre nucleele mari. În aşa mod se creează izotopii. Izotopul C¹⁴ se formează în straturile superioare ale atmosferei. El nu-şi însuşeşte doi protoni, deoarece procesul invers, de înjumătăţire (descompunere parţială) până la C¹², este treptat, lent, fără salturi bruşte. Reese, că C¹², în straturile superioare ale atmosferei îşi însuşeşte în jurul a 24 de gamma - quarci, care în sumă sunt egali cu doi protoni, şi devine C¹⁴. Cam aşa stau lucrurile şi cu ceilalţi izotopi, dar fiecare caz aici e particular.

Şi mai dificil este cazul cu electronii. Rolul de electroni îl joacă elementele subatomice şi fotonii. Deoarece pot exista 11 tipuri de electroni, reese că aceeaşi atomi pot avea electroni de mărime diferită. Pe orbitele cele mai apropiate de nucleu se situează cei mai grei (mai mari) electroni, iar cei mai usori se situează pe orbitele mai îndepărtate de nucleu; şi pe ultima orbită (întodeauna) se situează fotonii. În majoritatea absolută a cazurilor, numărul fotonilor de pe ultima orbită a atomilor determină starea materiei: solidă, lichidă, gazoasă, plasmă. Anume fotonii de pe ultima orbită a atomului au rol foarte important: ei măresc distanţa între atomi (dilatarea), dar pot şi să dezintegreze substanţa şi atomii dacă sunt în număr excesiv de mare, ceea ce noi o percepem ca temperatură foarte înaltă. Din această cauză temperatura are foarte mare însemnătate mai ales în organismele vii – o mică abatere de la standardul fixat, şi substanţa deja e alta în esenţa ei profundă, cu toate că vizibil noi nu observăm vre-o schimbare.

Elementele chimice pe care le cunoaştem, sunt relativ stabile numai în condiţiile noastre de gravitaţie, temperatură, mediu. În alte condiţii, pe alte planete, stabile ar putea fi şi alte elemente, pe care noi nu le cunoaştem. Sistemul periodic a lui Mendeleev, încă de la momentul apariţiei sale în 1869, a suferit multe schimbări. Mendeleev însuşi l-a modificat de mai multe ori, apoi încă odată, şi încă.... Comunitatea ştiinţifică internaţională a aprobat ultima dată o nouă clasificare a tabelului în anul 1989. Apoi în anul 1995 s-au întrodus precizări, si-apoi în anul 1997 s-au mai adăugat încă două elemente.... Cine se interesează mai amănunţit despre asta, poate citi în revista  «Наука и жизнь» (Ştiinţa şi viaţa) № »7, 2004. K.I. Lukashev prezintă mai multe teorii de formare a elementelor chimice din care există până acum, dar eu am ales una dintre cele mai serioase şi ştiinţifice, în opinia mea, care se apropie mai tare de confirmarea modelului arhaic. Aceasta-i teoria a trei autori: Fowler, Barbidjev, Greenstein.

“Elementele chimice se formează în rezultatul reacţiilor de sinteză (fuziune), care au loc la toate etapele de dezvoltare ale Universului. Punctul de pornire pentru sinteză sunt protonii, care la o anumită densitate, temperatură şi energie a particulelor, dau naştere la nuclee usoare (D², He³, He⁴). Nucleele He⁴ în procesul reacţiilor ce urmează devin C¹², O¹⁶. În procesul schimbărilor de temperatură, presiune, a masei corpurilor cosmice, se schimbă şi tipul de reacţii nucleare, care conduc la formarea elementelor tot mai grele. Odată cu acumularea de nuclee grele, se încep procese inverse, însoţite de formarea nucleelor mai uşoare (dezintegrare radioactivă, fisiune spontana, etc.” [41] 

Minunat! Corespundere aproape identică cu modelul ştiinţei arhaice. Desigur, autorii au luat drept punct de pornire tabelul modern al elementelor chimice – de la proton în sus. Ce loc îşi vor găsi în ştiinţă elementele subatomice - aceasta este o chestiune de viitor, dar de la protoni în sus totul e corect. Aici mai există şi o altă nuanţă încă necunoscută pentru ştiinţă. În câmpurile gravitaţionale ale planetelor şi stelelor, gamma - quarcii, protonii, şi toată materia se supun legii de mişcare accelerată spre centrul corpului cosmic material, iar fotonii şi toate corpurile antimateriale au o mişcare accelerată inversă - de la centru corpului cosmic material. De aceea, în procesul reacţiilor de sinteză şi dezintegrare, care au loc pe aştri simultan şi permanent, elementele materiale, proectate în spaţiu în urma exploziilor, frâneză în câmpul gravitaţional până la oprire, apoi revin înapoi pe astru; iar fotonii şi elementele antimateriale, din contra, capătă viteză accelerată şi părăsesc limitele câmpului gravitaţional. Ca urmare, corpul cosmic devine tot mai dens şi mai dens, forţa şi dimensiunile câmpului gravitaţional cresc, creşte şi presiunea care favorizează astfel de transformări cu elemente tot mai grele. La atingerea densităţii şi masei critice, aştrii explodează, şi se transformă în particule primare şi o varietate enormă de atomi, care vor participa deja la formarea unui alt corp ceresc, adesea tot pe locul vechi – naşterea unei stele super-noi (mai mici, desigur).

Acum, să vedem ce scriu cărţile cu înţelepciune vechi şi noi despre aceste lucruri.

* Focul.

“În limba indo-europeană (Sanscrită – G.J.) erau două denumiri, fiecare dintre care putea fi zeificată:

            1. vechi indian „Agni”- foc.

            2. focul sacru, denumirea latină „ignis vivus” - foc viu.

Merită atenţie distingerea arhaică a două feluri de foc pământesc:

            1. rotund intern, feminin.

            2. foc patrulater, asociat cu genul masculin şi cu cerul. [42]

*Pitagoriştii:

- Ei onorau nu numai numerele (numai pe unele – G.J), dar şi neobosit subliniau

întodeauna importanţa formelor geometrice. Le plăceau în special cinci corpuri geometrice regulate, laturile cărora puteau fi compuse din triunghiuri, patrate şi pentagoane.

- pitagoriştii erau ferm convinşi, că Pămânul este o sferă. Ei îşi imaginau Universul ca

pe un tot întreg extrem de bine organizat, care funcţionează în conformitate cu anumite legi. Aceste legi pot fi exprimate numai în limbaj numeric şi imagini matematice (geometrice, stereometrice – G.J.).[43]

* E. Blavatskaya:

- Hierofantul, care a luat cunoştinţă de dodecaedru, devine constructor, deoarece este

 familiarizat cu figură geometrică după care este construit Universul.

„Constructor” – este grad de iniţiere în ştiinţele tainice.

- pitagoriştii considerau lumina compusă din corpuscule. Newton a aderat la opinia lor.[44]

R. Feynman:

            - „Diametrul atomului este de aproximativ 8^{-10 cm}, iar nucleul lui este de ceva în jurul 10^-13. Pentru a vedea nucleul, ar fi necesar de a mări atomul la dimensiunea unei camere, dar şi aşa nucleul ar părea foarte mic, o petişoară abia - abia vizibilă; cu toate acestea, aproape întreaga greutate a atomului ar reveni nucleului “infinit” de mic”. [45]

Atrageţi atenţia, că nucleului îi revine „aproape întreaga greutate a atomului”, dar nu toată. Dacă privim cu atenţie tabelul periodic al elementelor, vedem, că greutatea atomică este puţin ceva mai mare decât numărul atomar înmulţit cu doi. Numărul atomar indică numărul de protoni în nucleu. Dar deoarece în nucleu mai sunt încă şi tot atâţea „neutroni”, care sunt de fapt tot protoni, numărul atomar în tabelul elementelor ar trebui să fie înmulţit cu doi. În felul acesta numărul atomar ar corespunde numărului exact de protoni care formează nucleul şi numărul acesta aproape ar corespunde greutăţii atomului. Zic „aproape”, fiindcă electronii tot au greutate şi ea se manifestă experimental. Deci se dovedeşte că electronii sunt tot materiali şi mai mici decât protonul.

            - „ ... în razele cosmice au fost depistate o mulţime de „particule de prisos”. La ziua de azi, acestea sunt deja peste 30 la număr, şi relaţia dintre ele este dificil de înţeles, şi nu este clar ce natura vrea de la ele, şi care de care depinde”.[46]

            - „... deşi ele (nucleele atomilor – G.J.) au fost studiate îndelung, nimeni şi niciodată n-a putut calcula forţa care acţionează între două nuclee; şi, de fapt, legea forţei nucleului astăzi nu se cunoaşte”. [47]

* Principiul Pauli:

            - „Doi electroni nu se pot apropia unul de altul”.

            Normal, doar ei au înveliş fotonic care fac ca să se respingă reciproc.

* I.D. Novikov:

            - “... prin metodele moderne, până când, nu s-a reuşit a găsi careva surse cosmice de neutroni.

            - o sursă de raze roentgen (raze X) se află în nebuloasa Crabului. Dar, în anul 1964, în SUA, a fost efectuat un experiment, care a demonstrat, că sursa din nebuloasa Crabului nu este o stea neutronică. Experimentul a arătat, că razele X (roentgen) provin dintr-o regiune cu un diametru de o cincime din întreaga nebuloasă, care este de aproximativ zece mii de miliarde de kilometri”.[48]

            Sistemul ştiinţific arhaic nu prevede posibilitatea existenţei aştrilor stinşi, fiindcă în stele are loc procesul sintezei treptate a elementelor tot mai grele şi mai grele. Aceste elemente ating greutatea masei critice (mai corect ar fi densitatea critică), care erupe – asta şi este cauza strălucirii stelelor. Astrul poate să se consume treptat, dar nu încetează să lumineze, emiţând concomitent şi radiaţii nucleice de toate tipurile. În cele din urmă, pe orice stea o aşteaptă explozia totală a masei critice, adică consumarea ei totală şi dezintegrarea până la nivelul de jos. Şi aceasta are loc mult înainte de consumarea totală a fotonilor. Aşa că aştri stinşi nu pot exista. Fragmente mult mai mici de aştri „stişi” în rezultatul exploziei – da, pot exista. Dovadă servesc zăcămintele de Uran de la suprafaţa planetei noastre. Uranul poate să se formeze numai pe aştri, dar pe Pământ el se dezintegrează (se înjumătăţeşte) şi se preface în Plumb.

 *A. S. Kompaneets:

            - „... mă îndoiesc tare de natura electromagnetică a masei electronului, atribuită lui de către fizica cuantică”. [49]

             Structura spaţiului (Eter, Akasha).

            Din cele mai vechi timpuri, pe toate continentele, cubul şi patratul au fost cele mai importante obiecte de cult. Ele erau obiectele iniţierii de cel mai înalt rang. Cubul, în calitate de simbol al spaţiului, era considerat locul şi forma de existenţă a Divinităţii Absolute, formă a existenţei reale şi realităţii adevărate. Figuri în formă patrată confecţionate din pietre de origine meteoritică au fost obiecte de cult şi în societatea elenă. O aşa piatra sacră atribuită zeiţei Cibela se afla în oraşul Messina. În Mecca şi astăzi este piatra Kaaba, alcătuită din trei fragmente mari. Ce formă are aceasta nu ştiu, dar e plasată într-un cub negru mare, ce e destul de semnificativ. Crucile antice pre-creştine nu sunt nimic altceva decât simboluri ale cubului desfăşurat. Des. 21. Ele se întâlnesc peste tot şi în număr mare. Cel mai des şi mai multe se întâlnesc în America. În Apocalipsa Sf. Ioan, Ierusalimul ceresc este descris ca un cub cu latura de 12000 de stadii (2220 km). Se scrie, că cică Iisus Hristos în perioada de  la 12 până la 30 de ani (ani, în care nu se ştie nimic despre el), a fost în Egipt şi a învăţat într-un templu cum să demonteze şi să asambleze cubul - cunoştinţe de gradul cel mai înalt de iniţiere. E adevărat aceasta sau nu, eu nu ştiu, dar important este faptul, că informaţiile care parvin, vorbesc despre existenţa aproape peste tot locul a unor rădăcini ale aceluiaşi concept de cunoaştere. Odată am întrebat un preot ortodox, de ce altarul are forma unui cub? El mi-a răspuns că aceasta este o taină a credinţei şi a bisericii. Aşa şi nu mai ştiu nici până în prezent - există o explicaţie la aceasta sau este doar o tradiţie, o dogma a bisericii din timpurile antice despre care nu mai ştie nimeni nimic.

Filosofia ocultă (teosofia) scrie despre aceasta: „Cubul Perfect este temelia Cosmosului”.[50]

            Mai sus spuneam, că un cub de spaţiu se împărte în două sfere, care şi sunt particulele primare cu proprietăţi opuse: Una se extinde până la limita superioară - fotonul, iar alta se comprimă până la limita inferioară – gamma-quarkul. Fiecare dintre aceste două sfere (particule primare) este compusă din 20 de piramide cu patru feţe (tetraedre), care creează o figură stereometrică doar asemănănătoare cu sfera şi numită icosaedru. La cele spuse trebuie să adaog, că pitagoriştii cunoşteau totul ce ţine de icosaedru, dar nu ei au descoperit acest lucru. E. Blavatskaya scria, că teoria cosmologică a numerelor, Pitagora a învăţat-o de la hierofanţii egipteni (preot din templu, iniţiat). În Babilon, 20 este numărul zeului Soarelui - Shamash. La celţi numărul 40 se citeşte ca 20 x 2, iar în Japonia numărul 80 se citeşte ca 20 x 4. Poporul Maya din America avea un calendar compus, bazat pe intersecţia a două sisteme numerice. Unul în sistemul 13, celălalt în sistemul 20. Dacă să ne amintim că 13 este numarul masei de particule primare care alcătuiesc protonul, iar 20 este numărul de tetraedre care compun un icosaedru, este puţin probabil ca aceste numere au fost alese arbitrar de oamenii care au alcătuit acest calendar. Maya nu ar fi putut din surse proprii să alcătuiască acest calendar, fiindcă societatea lor era la nivelul statelor antice ale lumii vechi. Calendarul acesta era sincronizat cu calendarul solar Venerian, adică cu perioada orbitală a lui Venus în jurul Soarelui. Acestea sunt cunoştinţe nici pe departe simple. În primul rând, eu nu-mi pot imagina cum ar putea nişte observatori, chiar deosebit de pasionaţi de observaţiile astronomice, să-şi dea seama, că steaua dimineţii şi steaua serii, care apare pe cer cu o pauză de câteva săptămâni după prima, este una şi aceeaşi stea. In al doilea rând, să-şi dea seama, că aceasta nu este o stea la fel ca celelalte, dar e o planeta ca şi Pământul doar luminată de Soare. Apoi mai trebuiau să ştie că această planetă e mai aproape de Soare decât Pământul, şi că toate planetele se rotesc în jurul Soarelui, adică sa cunoască sistemul heliocentric. Nu că neverosimil, dar imposibil era pentru nivelul de dezvoltare a poporului Maya. Este absolut evident, că poporul Maya a moştenit aceste cunoştinţe de la alte civilizaţii anterioare care au fost mai avansate, dar care au pierit în urma unor dezastre. Maya nu revendicau paternitatea cunoştinţelor lor. Asemenea preoţilor templelor din lumea veche, afirmau că cunoştinţele acestea le-au primit de la zei, de la Viracocha.

De aici rezultă, că până aici, sistemul ştiinţific arhaic este înţeles corect, şi există motive foarte serioase de a-l considera anume ştiinţific. Era necesar să ne mai convingem încă odată de acest lucru, fiindcă în faţa noastră avem o sarcină deloc uşoară şi principială. Iată în ce constă ea:

Două „sfere” (icosaedre), fiecare compuse din câte 20 de tetraedre, vor avea în total 40 de tetraedre. Cum pot aceste 40 de tetraedre să formeze un cub? Nicicum şi niciodată, fiindcă ele n-au nici un unghi drept, iar numărul lor nu permite formarea unui cub. Privitor la modul în care e constituit un cub de spaţiu dispun de mai puţin suport istoric. Dar pe malul opus al acestei prăpastii informatice am nişte puncte de reper solide la care trebuie să ajung şi îmi permit să restabilesc lipsurile.

Tetraedrele, care formează particulele primare, au proprietăţi opuse. Aceasta le face să fie active. Spaţul, însă, este un mediu echilibrat din punct de vedere al forţelor. El se află în echilibru, în starea simetriei satisfăcute. De aici rezultă, că fiecare tetraedru se uneşte cu un alt tetraedru de sens opus, creând un echilibru. Astfel, din 40 de tetraedre se formează 20 de figuri noi. Pentru a forma un cub e necesar ca aceste figuri noi, rezultate din unirea a două tetraedre, să fie şi ele cuburi mai mici. Pot oare două tetraedre să formeze un cub? Da, e posibil, în cazul când aceste figuri sunt elastice. De aceasta ne-am convins anterior, şi asta e condiţia fundamentală pentru viabilitatea sistemului. Fiecare tetraedru are patru colţuri. Două tetraedre în sumă vor avea opt colţuri. Tot opt colţuri are şi cubul. Reese, că la figurile care alcătuiesc structura spaţiului colţurile au o importanţă primordială si ele nu se divizează. Ele pot să-şi schimbe unghiurile care le formează, să alcătuiască diferite figuri structurale - orice, dar niciodată nu se divizează şi numărul colţurilor rămâne mereu constant. Intuiţia îmi şopteşte, că aceste figuri geometrice de fapt nu există, dar există numai nişte puncte în colţurile lor ipotetice, care fac o joncţiune de forţă cu alte puncte de acelaşi fel (colţuri). Dar aceasta deja e prea profund, şi acuma să ne limităm la figurile geometrice pentru a nu ne dezorienta şi a nu pierde firul logic al sistemului. Pe  Des. 22. se prezintă procesul de unire – dezunire a două teraedre spaţiale.        

Dar 20 de cubuşoare, care le-am obţinut din unirea câte două a 40 de tetraedre, nicicum nu pot forma un alt cub de ordin mai mare. Dacă să luăm latura Cubului (de ordin mai mare) de două cubuşoare mai mici, apoi obţinem un Cub compus din  8 cubuşoare, dacă luăm latura trei - 27, dacă patru - 64. Cea mai apropiată de numărul necesar nouă - 20, care ar putea forma un Cub mai mare, va fi cantitatea de 27 de cubuşoare, adică atunci, când Cubul mare are latura de trei cubuşoare mai mici. Des. 23.

            Meditând asupra acestui moment, mi-am amintit de misterul şi sacralitatea numărului 7(şapte). De exemplu: “... pentru a afla toate secretele Universului trebuie de sucit de şapte ori şapte chei ... lumea e septenară ... omul e septenar ... Există şapte rase şi şapte subrase ... Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în ziua a şaptea s-a odihnit...”. Şi asta nici pe departe nu e totul. Intuiţia mi-a sugerat, că aceasta este unica modalitate de a alcătui un Cub mare de spaţiu. Un Cub de spaţiu este format nu din 20 de cubuşoare, dar din 27. Dar 7 cubuşoare sunt de altă compoziţie, alte proprietăţi, alte funcţii şi nu participă la formarea materiei şi antimateriei. Aceste 7 cubuşoare formează o structură de bază aparte a spaţiului, care niciodată nu se descompune în fragmente mai mici. Această structură se aseamănă cu o plasă tri-dimensională, care poate să cedeze cubuşoarele necesare pentru formarea materiei şi antimateriei, dar şi să le primească înapoi echilibrând proprietăţile contrarii.                           

            Pe Des. 23. se prezintă structura unui Cub de spaţiu, reeşind din concepţia expusă mai sus. Aici, încrederea mea, că merg pe calea corectă, este susţinută de faptul, că în sursele ştiinţifice antice este cunoscută o aşa figură geometrică compusă din 7 cubuşoare, şi ea era numită Super Cub sau Cubul septenar. Cubul septenar este element indivizibil al structurii spaţiului şi el este una cu toate celelalte Cuburi septenare. Nu putem nici presupune cum şi din ce substanţe ar putea fi compusă această structură, fiindcă ea este evident transcedentală. Dar ea nu poate să nu existe, fiindcă Sistemul ştiinţific arhaic o presupune în mod necesar şi noi, indirect, o putem depista, adică urmările acţiunilor acestei structuri spaţiale – câmpul gravitaţional, de exempl, câmpul magnetic, fenomenul inducţiei electrice etc.

Presupun, că această structură a spaţiului în formă de plasă tri-dimensională, se asociază cu izvorul şi esenţa vieţii, cu Intelectul  Universal. Iată cam în aşa mod se ajunge şi se trece la Metafizică – în mod destul de argumentat ştiinţific. Acum realitatea transcedentală nu mai pare aşa de imposibilă.

Iată ce scrie E. Blavatskaya despre spaţiu: “Doar lui îi este propie Atotştiinţa şi Inteligenţa absolută, şi ea vibrează în fiecare atom al Cosmosului.” [51]

Se cunosc foarte multe cruci istorice pre-creştine de diverse forme, înscrise în patrate, care ilustrează problema Cuadraturii cercului la propriu, adică aspectul matematic, despre care vom vorbi în paragraful respectiv. Dar mai există şi alte cruci, deasemenea înscrise în patrate, dar care în mod evident n-au nici o legătură cu reflectarea suprafeţii cercului. O aşa cruce se află în Cuzco (Peru). Poate şi acum se găseşte acolo. Crucea era sculptată într-un patrat de marmură. Des. 23 . Incaşii nu se închinau la ea, dar o onorau în felul lor şi o păstrau într-un „loc binecuvântat” din palat. Nimeni nu ştia nimic despre crucea aceasta, dar considerau că nu înzădar cineva a facut-o. Se spune că şi pe insula Creta a fost găsită o cruce asemănătoare celei din Peru. Pentru noi, la moment, e importantă, fiindcă se aseamănă mult cu ilustrarea structurii cubului de spaţiu.

            Iată o generalizare a noţiunii de spaţiu expusă de Enciclopedia miturilor în viziunea autorilor savanţi:

 „În modelul arhaic al lumii Spaţiu este viu şi calitativ eterogen. El nu este ideal, abstract, pustiu, şi nu a precedat obiectele care îl umplu, ci mai degrabă este constituit din ele. Acesta nu este un loc pustiu, dar un mediu. El todeauna este plin şi substanţial. În afara lucrurilor el nu poate exista. Spaţiul este organizat, dezmembrabil şi constă din părţi alcătuitoare”. [52]  

Numai parţial împărtăşesc această apreciere generalizată, adică mai am şi rezerve, dar am citat-o pentru a ilustra faptul, că multitudinea surselor antice despre spaţiu nu permit să nu fie observate de cerecetători.

            Iată încă câteva citate, care pot fi atribuite la spaţiu.

            *Vedele.

Vishishtadvayta - un sistem ştiinţific exoteric (ştiinţe naturale) bazat pe Vede, care era predat deschis în secolul  XI era noastră de către învăţătorul Ramanujacharya.

            „Înainte de începerea evoluţiei, Natura (Prakriti) era în stare de omogenitate absolută (Laya), deoarece materia există în două stări: 1) Latentă, în stare nediferentiată (Sukshma) şi 2) stare diferenţiată (Sthula). Tot acest sistem ne comunică despre existenţa unei substanţe, care nu posedă proprietăţile materiei - Suddasattve. Ea se deosebeşte radical de materie. Din această substanţă se formează corpurile Zeilor, locuitorii Vaikuntha Loka, a cerurilor lui Vishnu”. [53]

            * „Pravhavapyaya (sanscrită, sinonimul terminului Akasha (spaţiu, eter) –  este aceea, de unde totul provine şi în care totul se dizolvă la sfârşitul ciclului de viaţă”.[54]

            * E. Blavatskaya citează pe un oarecare autor Crookes, care, în opinia ei, a înţeles foarte bine esenta spiritului - spaţiu. Să ne amintim, că în filosofia hindusă Cosmosul în întregime este viu şi nu există o separare a materiei în vie şi lipsită de viată.

„Există doar o singură necunoscută - substratul final al Spiritului (Spaţiului). Ceea ce  nu este Absolut şi Unic, în virtutea acestei diferenţieri, şi cât de departe n-ar fi de perceperile fizice, este întotdeauna accesibil intelectului spiritualizat al omului, care este o sclipire a integralului nediferenţiat”.

            Din aceasta putem înţelege, că structura spaţiului este deja dincolo de limitele fizicii, şi constitue deja începutul metafizicii. Dar, necătând la aceasta, este accesibil intelectului unam, în cazul când acest intelect este spiritualizat, fiindcă un intelect spiritualizat nu-i altceva decât o sclipire a Intelectului Absolut, adica a Divinităţii Supreme şi Absolute - este parte componentă a acesteia.

            * E. Blavatskaya.

 “Vidul, în înţelegerea lui cabalistică, înseamnă, în cazul acesta, Divinitate inactivă, latentă, radiantă, sau forţă latentă, care la prima sa manifestare devine Voinţă şi în aşa fel comunică primul impuls acelor atomi (particule primare - G.J.), a căror acumulare (conglomeraţie) şi este materia. Acest Vid nu este altceva decât un alt nume, şi-apoi nu-i chiar satisfăcător, deoarece potrivit peripateticilor, natura nu suportă pustietatea (golul)”. [55]    

             „ ... Cercetătorii (eterului) prea mult înclină a-l confunda cu Akasha şi lumina astrală. Dar el nu este nici una, şi nici alta, în sensul în care i-l atribuie ştiinţa fizică. Eterul – acesta-i un mediator material, deşi până acum nu a fost depistat cu nici un dispozitiv”.[56]

            * Hermes de trei ori Mare, tot el şi zeul egiptean Thoth.

“O, fiul meu, materia se formeză; ea a fost de la început; fiindcă materia este călăuza aceluia, care devine. Devenirea (manifestarea) este o modalitate de activitate a celui necreat, a atotprevăzătorului Dumnezeu. Fiind dotată cu embrionul devenirii, materia se formează, fiindcă forţa creatoare o prelucrează conform formelor ideale (geometrice ?? – G.J.). Materia încă neconcepută n-are formă; ea devine astfel când e pusă în acţiune”. [57]

Cum Vă place Dumneavoastră, dragă cititor, monologul zeului egiptean??? Oare mulţi dintre contemporanii noştri s-ar putea compara cu zeul egiptean la nivelul de studii şi profunzime a gândirii?? Şi dacă nu-i nici urmă de obscurantism şi dogmatism, apoi unde-i religia aici? Unde-i aici religia „politeistă”, dacă insuşi zeul Thoth face trimitere la o Divinitate Absolută, care este însăşi Natura?

            *Haosul.

„Potrivit concepţiei antice egiptene, Haosul este oceanul etern Nun, care a existat înainte şi după crearea lumii, şi care înfăşoară lumea ca o veşnică sursă de putere şi de reînnoire. Din Haos s-a născut Pământul – Heia cea cu pieptul larg. Haos înseamnă începutul şi sfârşitul lumii amplasată-n întuneric”. [58]

            *Pitagoriştii.

 „Patru şi şapte sunt începutul prorţionalităţii”.[59]

            Pitagoriştii adorau numărul şapte, pentru că el nu este divizibil la nici unul din numerele ce îl precedează, numai la sine însuşi, şi asta este egal cu unitatea. Desigur, în spatele acestor afirmaţii lapidare pitagoriştii aveau motive mult mai argumentate pentru „adorarea” numărului şapte, dar ele erau cunoscute amănunţit numai în cadrul societăţii lor închise.

            *Gulia.

„În mecanica lui Hertz este loc pentru „eterul universal”, căruia îi sunt atribuite proprietăţile materiei inerte obişnuite, adică, mişcarea particulelor acestui eter se supune legilor mecanicii clasice”.

            “Argumentele din  secolele XVIII şi XIX cu privire la existenţa „spaţiului”, sau „eterului” independent de substanţă, se aduc până şi astăzi, numai că acum vorbesc despre structura spatiu - timp (sau câmpul metric) al Cosmosului. Majoritatea oamenilor de ştiintă (Eddington, Russell, Whitehead şi alţii), consideră că proprietăţile spaţiului - timp nu depind de aştri, deşi, desigur, stelele curbă spaţiul la nivel local”. [60]

            * Efremov Iu.N.

„Estimări sigure ale densităţii materiei spaţiuli intergalactic, practic, până când nu există”.[61]

---

1 „Enciclopedia istorică a simbolurilor”.  «Астрель», Москва 2003, стр. 651.

[2] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 51.

[3]  “Quark” este denumirea dată de ştiinţa modernă particulelor primare, iar felul lor de propagare (unde) este numit „cuant” (cuanţi, cuantic).

[4] „Viitorul ştiinţei”. Anuar internaţional. Вып. 2. Москва, «Знание», стр. 48-49.

[5] „Viitorul ştiinţei”. Anuar internaţional. Вып. 2. Москва, «Знание», стр. 98 - 100.

[6] „Predarea istoriei în şcoală”.  №1, 1977, изд. АПН СССР, стр. 124

[7] Platon. Vol. 4. „Timaios”; pag. 467.  Москва, Из. «Мысль» 1999 г.

[8] E. Blavatskaya „Isida demascată”. Том 3. Изд. «Сталкер» 1998. стр. 135.

[9] E. Blavatskaya „Isida demascată”. Том 3. Изд. «Сталкер» 1998. стр. 135.

[10] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 311.

[11] Enciclopedia istorică a simbolurilor.  Изд. «Астрель», Москва 2003, стр. 214.

[12] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 249.

[13] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 1. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 60.

[14] Энциклопедия. Символы, знаки, эмблемы. Изд. «Локид – пресс». Москва, 2003. стр. 145.

[15] E. Blavatskaya „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 64.

[16] „Miturile popoarelor lumii”. Enciclopedie. 2 изд. Том 2. Изд. «Советская энцикл.» 1987г. стр. 489.

[17] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 231.

[18] E. Blavatskaya „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 203.

[19] „Miturile popoarelor lumii”. Enciclopedie.  2 изд. Том 1. Изд. «Советская энцикл.» 1987г. стр. 547.

[20] E. Blavatskaya „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 178.

[21] E. Blavatskaya „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 178.

[22] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 447.

[23] Enciclopedia istorică a simbolurilor. Изд. «Астрель», Москва 2003, стр. 651.

[24] „Miturile popoarelor lumii”. Enciclopedie. 2 изд. Том 1. Изд. «Советская энциклопедия» 1987г. стр. 161.

[25] Soustelle Jacques „Aztecii”. Изд. «Центрполиграф». Москва,2003 г. стр. 125.

[26] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 18.

[27] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 18.

[28] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр.30.

[29] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 36.

[30] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 36.

[31] Aristotel „Fizica”.  Москва, 1937 г. стр. 72.

[32] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 1. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 374.

[33] Hans Biedermann „Dicţionar de simboluri”. Vol. 1, Ed. „Saeculum” Bucureşti, 2002, p. 207.

[34] Enciclopedia istorică a simbolurilor. Изд. «Астрель», Москва, 2003 г. стр. 290.

[35] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 41.

[36] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 61.

[37] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 245.

[38] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 375.

[39] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 232.

[40] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 227.

[41] „Viitorul ştiinţei”. Anuar internaţional. Вып. 2. Москва, «Знание», стр. 245.

[42] „Miturile popoarelor lumii”. Enciclopedie. 2 изд. Том 1. Изд. «Советская энциклопедия» 1987г. стр. 531.

[43] A. Tomilin „Interesant despre cosmologie”. Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 25.

[44] E. Blavatskaya „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 245.

[45] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 47.

[46] R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр. 51.

[47]  R. Feynman, R.Leighton, M. Sands „Lecţiile de fizică a lui R.Feynman”. Москва 1976, Том 1-2, стр.232.

[48] „Viitorul ştiinţei”. Anuar internaţional. Вып. 2. Москва, «Знание», стр. 120, 121, 123.

[49] „Viitorul ştiinţei”. Anuar internaţional. Вып. 2. Москва, «Знание», стр.68 – 69.

[50] E. Blavatskaya. „Doctrina tainică”. Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 189.

[51] E. Blavatskaya. „Doctrina tainică”. Том 1. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 367.

[52] „Miturile popoarelor lumii”. Enciclopedie. 2 изд. Том 2. Изд. «Советская энциклопедия» 1987г. стр. 341.

[53]  E. Blavatskaya. „Doctrina tainică”.Том 2. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 297.

[54]  E. Blavatskaya. „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 322.

[55]  E. Blavatskaya. „Isida demascată”. Том 1. Изд. «Сталкер» 1998 г. стр.124.

[56]  E. Blavatskaya. „Dicţionar teosofic”. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 475.

[57]  E. Blavatskaya. „Doctrina tainică”. Том 1. Изд. «Сталкер» 1997. стр. 371.

[58]  Enciclopedia istorică a simbolurilor. Изд. «Астрель», Москва, 2003 г. стр. 661.

[59]  A. Tomilin „Interesant despre cosmologie” Изд. «Молодая гвардия», Москва, 1971 г. стр. 25.

[60]  N.V. Gulia „Inerţia”. Изд. «Наука», Москва, 1982, стр. 30, 41.

[61] Yu.N. Efremov „În adincurile Universului”. Изд. «Наука», Москва, 1977 г. стр.183.